Candidaţi de paie

La sfârşitul acestei săptămâni mergem la vot. Aceste alegeri pentru Preşedinte sunt importante pentru că marchează sfârşitul unei epoci dominate de oameni formaţi înainte de 1989. În Parlament şi în ministere încă nu este cazul tranşării generaţiilor, însă de cine va câştiga alegerile la Preşedinţie din această toamnă depinde felul în care va fi croită România de noua generaţie.

În acelaşi timp, aceste alegeri pentru Preşedinţie sunt dominate de confuzie. Gradul de nehotărâre este mare. Alianţele politice care s-au făcut şi desfăcut în ultimii doi ani au maximizat confuzia şi lipsa de repere a alegătorilor.

Mulţi nu ştiu nici cu 5 zile înainte de alegeri unele nume de candidaţi, altă dată destul de cunoscute. Parcă în mod deliberat cineva ar fi decis să fie aruncaţi în arenă cât mai mulţi candidaţi astfel încât din toată această luptă politică să nu se mai înţeleagă nimic. Toată lumea întreabă astăzi, mai mult decât la alte alegeri: „Eu cu cine votez?“.

Însă nu lipsa de vizibilitate a candidaţilor sau inconsistenţa lor doctrinară este problema, ci faptul că pur şi simplu te uiţi la ei şi nu-i crezi ce spun. Sunt cu toţii candidaţi confecţionaţi. Nu vezi niciunul să ardă pentru ideile cu care vine să schimbe România.

Nu-i vezi vorbind, cum se spune, „din stomac“. Nu-i percepi ca pe nişte oameni care chiar cred şi luptă pentru proiectul lor. Probabil că aici, cu aceste alegeri, se termină politica din România făcută din pasiune, în spiritul anilor ‘90.

Nu-l vezi pe niciunul dintre candidaţi să pună România pe masa de operaţie si să spună: aici, aici şi aici trebuie tăiat! Pentru că astăzi economia şi societatea românescă au nevoie de schimbări fundamentale.

Suntem la o limită a consumului de resurse. Pur şi simplu ne-am terminat creditul aşa cum ştiu foarte bine cei 650.000 de români care au restanţe la bancă şi cele 120.000 de companii care au intrat în insolvenţă.

România a pornit cu minus 2 miliarde de euro datorie externă în 1990 şi astăzi este la 50 de miliarde de euro datorie publică şi 98 de miliarde de euro datorie externă ( privată şi publică). Ambele sunt la limită. Datoria publică nu poate creşte mai mult de 40% din PIB cât este astăzi, iar datoria externă a început deja să fie rambursată.

Şi la capitolul resurse umane suntem aproape de epuizare fără schimbări rapide. Noile generaţii vin tot mai slab pregătite nu din vina lor, ci pentru că noi acceptăm ca un profesor de liceu cu studii universitare să câstige 850 lei pe lună, adică salariul minim pe economie. Întreprinderile din toată ţara strigă că nu au oameni calificaţi, că nu mai există tehnicieni.

Nu mai există ţară în Uniunea Europeană unde să fie oraşe în care populaţia să scadă cu 30% în ultimul deceniu, aşa cum s-a întâmplat în Roman, Tulcea, Oneşti sau Turnu Măgurele. România îmbătrâneşte cu o viteză fantastică în condiţiile în care un sfert din mijlocul populaţiei active este pribeag în Spania, Italia, Germania sau Marea Britanie.

Generaţia celor născuţi în ’67, ’68, astăzi la 46, 47 de ani, va fi viitoarea bombă în 15 ani când se va îndrepta spre pensionare. Aceasta pentru că este dublă faţă de tot ce vine după ea (în 1967 şi 1968 s-au născut peste 500.000 de copii) şi chiar triplă faţă de 2013, când s-au născut doar 179.300 de copii în România.

Nu a scos nimeni nicio vorbă despre risipa uriaşă de resurse din sectorul public unde cu 1,2 milioane de angajaţi România are cea mai mare pondere în Uniunea Europeană  a angajaţilor la stat în totalul celor 5 milioane de angajaţi din economie. Nu a vorbit nimeni despre sugativele bugetelor de investiţii şi cheltuieli cu bunuri şi servicii, despre uriaşa încrengătură mafiotă între responsabilii de achiziţii ale celor 10.000 de entităţi publice care au bugete de cheltuieli şi firmele abonate la contracte cu statul.

Nu a vorbit nimeni despre faptul că astăzi 60% din afacerile întreprinderilor din România sunt controlate de străini şi că doar două firme din Top 100 exportatori sunt cu capital românesc. Nimeni nu spune ce soluţii are pentru cele 28% din populaţia ocupată care lucrează în agricultură, faţă de 4% în Franţa sau în Germania.

Nu s-a întrebat nimeni de ce astăzi o casieră la Carrefour sau Auchan, deşi face aceeaşi muncă precum colega sa de la Bordeaux sau de la Bruxelles, are un salariu de 7 ori mai mic, în condiţiile în care preţul unui litru de lapte este câteodată în România mai mare decât în Franţa. Vin tot felul de ideologi, majoritatea trăitori pe bani publici -  câteodată cu venituri chiar mai mari decât omologii lor din Occident -  să ne explice că aceste diferenţe uriaşe de plată a muncii sunt un dat şi că până nu creşte „productivitatea“ casieriţelor noastre nu vor putea cumpăra mai mult lapte. Dar copiii cum pot fi lămuriţi că trebuie să mănânce mai puţin pentru că mamele lor nu au aceeaşi „productivitate“ ca în aceste ţări din Vest?

Astfel de întrebări nu am văzut în această campanie. Şi probabil că nici nu aveau cum să apară de la nişte candidaţi îndestulaţi, pentru care foamea nu a fost niciodată o realitate, iar foamea ideologică nici atât. Candidaţi de paie.