Istorici şi diplomaţi (XLIII). „Destinul disperării”: Aurel Decei/ de dr. Alexandru Popescu
…este titlul volumului pe care istoricul Ioan Opriş l-a consacrat lui Aurel Decei (1905-1976), istoricul şi diplomatul a cărui carieră a fost marcată de contradicţiile şi conflictele unor vremuri tulburi.
Decei se înscrie în seria de intelectuali de marcă destinaţi să reprezinte cultura şi istoria românească peste hotare care, după ce au trebuit să părăsească posturile diplomatice, şi-au continuat aceste demersuri într-un exil care adesea a cunoscut împrejurări dramatice.
Studii
Decei s-a născut în comuna transilvăneană Gura Râului într-o familie cu tradiţie, implicată în evenimentele care au marcat istoria acestor pământuri româneşti.
După ce obţine licenţa la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj (1927), îşi continuă studiile la Şcoala Română de la Roma (1928 - 1930), timp în care întreprinde şi unele cercetări istorice în arhivele italiene, strângând un bogat material, apoi la Universităţi din Paris şi Berlin (1933 - 1935), unde devine diplomat în limbi orientale. Pentru scurtă vreme este profesor la Academia comercială şi industrială din Cluj.
Diplomat şi…agent
În 1944, Decei este numit ataşat de presă în cadrul Ambasadei României la Ankara.
În afara activităţilor diplomatice şi a studiilor istorice, Decei se angajează în acţiuni informative, intrând în legătură cu „Intelligence Service” prin agenţii săi pentru Balcani.
Între altele, mijloceşte întâlnirea dintre Horia Hulubei, trimisul lui Mihai Antonescu, şi Vladimir Perice, agent englez, privind o eventuală ieşire a României din alianţa cu Axa.
Exilul şi răpirea
...şi opera sa
Preocupările sale ştiinţifice s-au concretizat şi în alcătuirea unei biblioteci de o valoare inestimabilă, care cuprindea peste 20.000 de volume, depozitată iniţial în pivniţa Episcopiei Greco-catolice din Turcia, dorinţa lui Decei fiind ca aceasta să intre în fondurile Academiei Române.
Considerând că poate sprijini şi în acest fel cauza rezistenţei româneşti, Decei participă şi la o serie de acţiuni informative. Furnizează agenturii britanice informaţii in legătură cu sovietizarea României şi comportamentul brutal al Armatei Roşii. În anii următori, se află în contact cu agenţiile de informaţii din Turcia, Franţa, Grecia, Italia şi Japonia.
Securitatea i-a deschis dosar de urmărire informativă pentru spionaj. Mai întâi, s-a avut în vedere o tentativă de racolare, de atragere a lui Decei în ţară, iar, în 1957, s-a organizat răpirea lui. Este judecat pentru spionaj în favoarea Marii Britanii şi SUA, „trădare de patrie” şi condamnat la moarte, pedeapsă comutată la munca silnică pe viaţă.
După graţierea din 1964, Decei a lucrat o vreme la Arhivele Statului, apoi la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”.
„Înzestrat cu un spirit critic”
Decei contează drept cel mai avizat cercetător al istoriei Imperiului otoman şi al relaţiilor acestuia cu Ţările române, activitatea sa de cercetător fiind înlesnită de cunoaşterea a 13 limbi europene şi asiatice, ca şi de competenţa sa în domeniul paleografiei.
Debutează în anul 1926 cu lucrarea intitulată „Luptele lui Mihai Viteazul povestite de el însuşi“, în care a utilizat unul din memoriile înaintate de voievodul român Marelui duce de Toscana.
Şcoala gimnazială din satul natal, care îi poartă numele
Una dintre principalele preocupări ale lui Decei a fost combaterea unor teorii tendenţioase privind istoria românească, evidenţierea contribuţiei domnilor români (de exemplu, a lui Ştefan cel Mare) la luptele antiotomane.
Valoarea activităţii sale istorice a fost recunoscută prin alegerea în organizaţii şi societăţi internaţionale: fondator al Societăţii internaţionale a orientaliştilor şi vicepreşedintele al acesteia, membru al Societăţii orientalistice engleze, iar, din 1955, consilier al Secţiei istorice de la „Academie internationale Libre des Sciences et des Lettres“ din Paris. La congresele organizate de aceste societăţi, Aurel Decei a făcut substanţiale comunicări cu privire la contribuţia poporului român la evoluţia istorică a Europei de sud-est.
Elaborează lucrarea „Istoria Imperiului Otoman”, care va apărea postum, în 1978, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Prefaţatorul cărţii, orientalistul Virgil Ciocâltan, consideră că Decei era „înzestrat cu un spirit critic şi o onestitate omagiate şi de adversari, cu o perspicacitate intuitivă.”
O recunoaştere post mortem
Împrejurările dramatice ale existenţei lui Decei au făcut ca valorificarea operei sale să aibă loc după dispariţia sa.
Problemele legate de această recunoaştere au fost complicate şi de faptul că biografia lui Decei conţine şi episoade mai puţin elucidate, legate mai ales de activitatea sa informativă.
Cu asemenea probleme s-a confruntat şi autorul volumului „Aurel Decei sau destinul disperării” (Editura Enciclopedică, 2004), Ioan Opriş, pe care a reuşit să le „lumineze” în bună măsură.
Amintirea omului şi operei a fost marcată de deschiderea Casei memoriale „Aurel Decei” în satul său natal, iar Şcoala gimnazială din Gura Râului, îi poartă numele.