Istorici şi diplomaţi (LI) „Adevăratul preşedinte” al Statelor Unite: Henry Kissinger/ de dr. Alexandru Popescu

S-ar părea că în perioada Războiului Rece cei care au orientat politica mondială au fost şefii de stat şi militarii Marilor Puteri. Există însă unele excepţii în care diplomaţii şi-au adus o contribuţie, de cele mai multe ori benefică, pe acest plan. Un exemplu în acest sens îl constituie Henry Alfred Kissinger (n. 1923), ale cărui memorii şi lucrări de istorie sunt cu atât mai preţioase.

Tinereţea, studiile

Kissinger s-a născut într-o familie evreiască în oraşul german Fürth. Datorită persecuţiilor naziste, familia sa emigrează în Statele Unite în 1938, obţinând cetăţenia americană în 1943.

Kissinger, care a păstrat un puternic accent german, urmează liceul, lucrând în acelaşi timp într-o fabrică.

În 1943, este recrutat în armată, activând ca translator de germană pe lângă Serviciul de  contraspionaj al Armatei Americane.

În 1950, îşi încheie studiile obţinând calificativul „summa cum laude” la Colegiul Harvard. Acest calificativ a fost unul dintre cele mai înalte obţinut la acest colegiu.

În 1954, susţine teza de doctorat cu titlul: „Refacerea unei Lumi: Metternich, Castlereagh şi Problemele Păcii între 1812-1822”.

 „Doctor în diplomaţie”

Cariera diplomatică  a lui Kissinger a fost rapidă, atingând cele mai înalte cote, dar nu a fost lipsită de controverse.

Deţine funcţia de Secretar de stat (ministru de Externe) în timpul preşedinţilor Richard Nixon (1973-1974) şi Gerald Ford (1974-1977).

Se consideră că, în această perioadă, a jucat un rol cheie în diplomaţia mondială. În timpul preşedinţiei lui Nixon, presa consideră că Kissinger a fost, de fapt, „adevăratul preşedinte”.

Principalele sale acţiuni diplomatice se încadrează celor mai importante domenii, nu numai ale politicii externe, ci pe plan global, într-o perioadă deosebit de complicată şi tensionată a Războiului Rece.

Între altele, Kissinger propune o politică de „destindere” în relaţiile cu Uniunea Sovietică.

De asemenea, negociază tratatele de limitare a înarmării strategice (SALT) şi cel al rachetelor anti-balistice.

În 1971, Kissinger face două vizite secrete în China, pregătind turneul în această ţară al preşedintelui Nixon din 1972, ceea ce marchează „normalizarea” relaţiilor dintre cele două ţări.

În 1973, Kissinger negociază sfârşitul Războiului Yom Kippur, dintre Israel şi statele arabe, început prin invazia peninsulei Sinai de către Egipt şi a platoului Golan de către Siria.

Dar una dintre cele mai importante acţiuni ale lui Kissinger a fost aportul său la stabilirea unui acord de pace între Statele Unite şi Vietnam, pentru care i s-a acordat Premiul Nobel pentru pace, alături de preşedintele Le Duc Tho, pe care însă acesta îl refuză.

În afară de acestea, Kissinger s-a implicat şi în alte activităţi ale politicii externe americane, tratative secrete unele considerate mai târziu drept controversate.

În ciuda aprecierii şi recunoaşterii oficiale de care se bucură, o serie din acţiunile sale în planul politicii externe i-a determinat pe unii comentatori (Christopher Hitchens) să îl acuze pe Kissinger de crime de război, iar acordarea Premiului Nobel a fost considerată ca decizie controversată.

Totuşi, în perioada în care a condus diplomaţia americană, Kissinger a fost considerat drept o personalitate mai populară chiar decât şeful statului.

Nu trebuie trecut cu vederea că Kissinger a făcut parte dintr-o serie de organizaţii care au jucat un rol important în politica mondială (grupul Bilderberg; Marea Lojă Francmasonică Alpina; Clubul elitist Bohemian)

După ce părăseşte Casa Albă în 1976, Kissinger continuă să joace unele roluri mai mult sau mai puţin importante. În 2002, preşedintele George W. Bush îl delegă la conducerea unei comisii de investigare a evenimentelor din 11 septembrie 2001, ceea ce a generat critici, datorită faptului că fostul şef al diplomaţiei americane ar fi oferit publicului „doar atât cât are nevoie să cunoască”, cum de altfel se întâmplase şi în timpul anilor săi petrecuţi la Casa Albă.

Memorialist şi istoric

Unele dintre lucrările publicate de Kissinger (şi nu au fost puţine) îşi propun să aducă „lumini” în activitatea sa diplomatică, dar şi justificări.

Este cazul, spre exemplu, al seriei de memorii: „The White House Years” (1979), „Years of Upheaval” (1982); „Years of Renewal” (1999).

În afară de acestea, Kissinger a publicat şi o serie de volume referitoare la istoria diplomaţiei americane şi mondiale: „American Foreign Policy: Three Essays” (1969); „Diplomacy” (1994), „Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacy for the 21st Century” (2001).

Un deosebit interes l-a stârnit ultima (probabil nu şi cea din urmă…) sa lucrare „World Order” în care, asemenea unui predecesor al său, Kennan, exprimă şi unele critici la adresa politicii externe americane, mai ales, desigur, din perioada în care nu a mai fost şef al diplomaţiei. Astfel, consideră că politica externă a Statelor Unite a fost „un efort permanent pentru urmărirea unor scopuri de parcurs”, adesea „desprinsă de istorie şi de geopolitică”.

În tot cazul, s-a considerat că această lucrare, „Opera magnum” a lui Kissinger..., „distilează înţelepciunea experienţei sale politice, academice şi practice“ (Martin Evans, „The Times”).

Desigur, nu lipsesc volumele referitoare la biografia şi activitatea lui Kissinger, care exprimă şi aprecieri la competenţa şi aportul său, cum este lucrarea lui Robert D. Schulzinger –  „Henry Kissinger. Doctor of diplomacy” (1989).

În fine, interesante rămân şi opiniile lui Kissinger exprimate în interviuri recente. Între altele, având în vedere şi situaţia internaţională actuală, el consideră că „Există încarnări ale răului care trebuie condamnate şi distruse” (2009).