Purificarea naţiunii/ de Vladimir Solonari

Din 1940 până în 1944, cât timp a fost aliata Germaniei naziste, România a pus în aplicare politici de epurare etnică vizându-i nu doar pe evrei şi romi, ci toate minorităţile naţionale. Alese de guvern ca posibile modele pentru România postbelică, Basarabia şi Bucovina trebuiau curăţate sub raport etnic şi reeducate în spiritul „Noii Europe”. De aceea aici purificarea etnică a fost efectuată extrem de brutal şi fără a ţine seama de vreo constrângere de ordin juridic sau moral: minorităţile au fost strămutate forţat, au avut loc masacre şi pogromuri. Vladimir Solonari arată că România nu a adoptat aceste metode sub presiunea Germaniei, ci le-a implementat din proprie voinţă. El subliniază rolul funcţionarilor şi experţilor guvernamentali în elaborarea politicilor de purificare etnică, inclusiv a planurilor privind schimbul de populaţie, cum a fost cel care viza Cadrilaterul, şi explică de ce majoritatea acestor planuri nu au fost niciodată puse în aplicare. Vladimir Solonari îşi completează studiul cu o analiză a atitudinii societăţii faţă de politica de purificare etnică a guvernului, arătând că, deşi aceasta a găsit un sprijin considerabil în rândurile românilor, au existat şi numeroase cazuri de opoziţie la diverse niveluri.

„Având la bază o cercetare amplă, volumul reprezintă o contribuţie importantă la istoria holocaustului şi ne ajută să înţelegem mai bine naţionalismul extremist şi regimul Antonescu.” – International History Review

„O carte monumentală.” – Charles King

Vladimir Solonari este doctor în istorie al Universităţii de Stat din Moscova. În 2001 a fost public policy scholar la Woodrow Wilson Center. În prezent este associate professor la University of Central Florida. Interesele sale de cercetare includ istoria Rusiei, Europa de Est şi Holocaustul.

*

*     *

Deşi Ion Antonescu a pus capăt în cele din urmă, chiar dacă prea târziu pentru prea mulţi, violenţei antisemite din Iaşi, în Basarabia şi în nordul Bucovinei a încurajat‑o. Conform planurilor Wehrmachtului, ofensiva pe sectorul româno‑sovietic al frontului urma să înceapă în 2 iulie, după ce se realiza o breşă strategică mai la nord, în Galiţia. Rolul de trupe de şoc a fost atribuit Armatei XI germane (comandată de general‑colonelul Eugen Ritter von Schobert) în nordul Basarabiei, trupele româneşti jucând un rol auxiliar. Până la 2 iulie, românii urmau să exercite presiune asupra trupelor sovietice şi să încerce să ocupe capetele de pod de pe malul de est al Prutului.

În aceste două săptămâni dinaintea breşei Armatei XI, trupele româneşti au comis prima lor crimă majoră împotriva evreilor din Basarabia, masacrându‑i pe evreii din Sculeni. Acest eveniment a fost anchetat în detaliu după război, atât în România, cât şi în Uniunea Sovietică, şi poate fi reconstituit cu destul de multă acurateţe.

Sculeniul a fost ocupat de Regimentul 6 Infanterie român şi de Regimentul 305 german în prima zi a războiului, adică în 22 iunie 1941, iar în următoarele două zile acestea au reuşit să extindă capul de pod în jurul acestei localităţi. Totuşi, presiunea militară sovietică fiind tot mai mare, românii şi germanii au fost forţaţi să evacueze capul de pod şi aproape să abandoneze Sculeniul. Trupele româneşti au intrat în panică, potrivit cel puţin unui martor ocular, şi în acel moment s‑a luat decizia de evacuare a populaţiei civile pe malul drept, adică românesc, al râului. Căpitanul Ion Stihi şi sublocotenentul Eugen Mihăilescu, foşti legionari, au răspândit zvonul că regimentul era atacat din spate şi că toţi evreii din loca­litate luau parte la acest asalt. Cei doi ofiţeri au venit cu ideea de a‑i identifica şi a‑i ucide pe toţi evreii din Sculeni, iar comandantul regimentului, colonelul Emil Matieş, şi comandantul Diviziei 14 Infanterie, generalul Gheorghe Stavrescu, şi‑au dat acordul.

Odată ce populaţia a trecut Prutul, s‑a creat o comisie de selecţie, formată din locuitori din Sculeni cu viziuni extremiste, majoritatea foşti membri ai partidului cuzist. Un fost primar al Sculeniului şi membru al Gărzii de Fier, Gheorghe Cimpoieş, care a luptat în Regimentul 27 Artilerie, a sosit pentru a ajuta la pro­cesul de selecţie, după ce a obţinut o permisie de la comandantul regimentului său. Printre evacuaţi, comisia a identificat simpatizanţi şi colaboratori sovietici evrei şi nonevrei. În 27 iunie 1941, soldaţii români, sprijiniţi de voluntari dintre locuitorii Sculeniului, i‑au împuşcat cu mitralierele pe cei 311 evrei, bărbaţi, femei şi copii, în apropiere de satul românesc Stânca Roznovanu. Au percheziţionat apoi cadavrele pentru lucruri de valoare şi le‑au spus ţăranilor din partea locului să le îngroape. Unii membri ai comisiei de selecţie au cerut să fie executaţi şi nonevreii prosovietici din Sculeni. Aparent, românii au ezitat şi au trimis un emisar la superiorii din oraşul Iaşi din apropiere, pentru instrucţiuni. Acesta a revenit cu răspunsul că nonevreii trebuiau eliberaţi, ceea ce s‑a şi întâmplat. În aproxi­mativ două săptămâni, după ce România a preluat din nou controlul asupra Basarabiei, evacuaţii s‑au întors în Sculeni. Colaboratorii sovietici au fost arestaţi, acuzaţi de înaltă trădare şi judecaţi la curtea marţială, unde au primit diverse sentinţe, dar pedeapsa cu moartea nu a fost aplicată.

Sub multe aspecte importante, masacrul de la Stânca Roznovanu (sau Sculeni) a creat un tipar ce avea să fie reluat pe tot teritoriul Basarabiei şi, într‑o măsură mai mică, în nordul Bucovinei. În primul rând, masacrele au fost comise de armata şi jandarmeria române, cu participarea extremiştilor şi a oportuniştilor locali. În al doilea rând, localnicii au jucat un rol crucial în identificarea, adunarea şi escortarea evreilor la locul de execuţie; aceştia au luat parte uneori la execuţii şi/sau uciderea răniţilor şi la jefuirea cadavrelor celor masacraţi. În al treilea rând, activiştii sovietici nonevrei au fost identificaţi şi arestaţi în acelaşi timp cu evreii, iar aceiaşi localnici care au ajutat la îngroparea cadavrelor au cerut şi execuţia nonevreilor, dar aproape întotdeauna (au existat excepţii rare) românii au refuzat astfel de cereri. Ulterior, aceşti colaboratori sovietici nonevrei au fost judecaţi şi au primit sentinţe diferite, dar niciodată pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, după masacrul din Stânca Roznovanu, nu va mai fi nevoie de acordul superio­rilor pentru executarea evreilor şi nici nu se vor mai cere instrucţiuni privind comportamentul faţă de nonevreii prosovietici. Ofiţerii cu grad inferior au ştiut clar care erau bazele politicii de epurare şi voinţa înaltului comandament româ­nesc, cel puţin în linii mari. Pentru a da un singur exemplu, la 8 iulie 1941, Regimentul 13 Vânători de Munte a intrat în satul Cupca (Kupka) din nordul Bucovinei. Comandantul regimentului, colonelul Justin Marinoiu, a ordonat imediat arestarea şi împuşcarea tuturor evreilor. A insistat ca evreii din satele învecinate Serata, Adâncata şi Chelmeneţ să aibă parte de acelaşi tratament. Aşa cum a depus mărturie la procesul de după război subordonatul său, colonelul Ernest Albustin, Marinoiu nu a avut ordine să procedeze astfel şi a acţionat din proprie iniţiativă. Pretutindeni, evreii erau acuzaţi că ar fi atacat din spate trupele româneşti, când de fapt erau ucişi doar pentru că erau evrei.

Deşi iniţiativele militarilor de a ucide în masă au constituit o parte importantă a „operaţiunii de epurare”, munca murdară a fost în general apanajul echipelor de execuţii special create în acest scop. Documente de arhivă făcute publice recent ne permit să urmărim modul în care a fost aplicat acest mecanism al masacrelor sistematice într‑o unitate militară, Regimentul 7 Cavalerie din Divizia 5 Cavalerie, care a luptat în nordul Basarabiei în iunie‑iulie 1941. În iunie 1941, regimentul a fost desfăşurat în nordul Moldovei, în apropiere de râul Prut. În 21 iunie, comandantul său, colonelul Gheorghe Carp, a fost chemat la postul de comandă al Diviziei 5 Cavalerie. După ce s‑a întors la regiment, i‑a convocat pe ofiţeri şi i‑a anunţat că războiul avea să înceapă a doua zi. A adăugat că, la intrarea în Basarabia, se vor răzbuna pe evrei pentru umilinţele pe care le‑au provocat regimentului în timpul retragerii acestuia din Basarabia cu un an mai înainte. La începutul lunii iulie 1941, regimentul a traversat Prutul fără victime, iar în satul de graniţă Cuconeşti comandanţii de pluton au fost convocaţi încă o dată. Colonelul Carp a ordonat să se formeze echipe de execuţie conduse de subofiţeri, care „să curăţe de evrei şi comunişti toate localităţile” prin care avea să treacă regi­mentul, ucigând pe oricine, „de la faşă până la cu barba albă”.

Batalionul de specialităţi a primit ordin să asigure personal pentru această sarcină. Comandantul său, căpitanul Leon Ostrovschi, s‑a adresat oamenilor săi cu aceleaşi cuvinte pe care le auzise de la şeful său, colonelul Carp, apoi le‑a cerut celor „destoinici, curajoşi şi hotărâţi” să facă un pas înainte. Opt subofiţeri din plutonul de pionieri s‑au oferit voluntari, dar din plutonul de transmisiuni nu s‑a oferit decât unul singur. Iritat, căpitanul Ostrovschi şi‑a admonestat oamenii din plutonul de transmisiuni, spunându‑le că îi era ruşine cu ei. Cu toate acestea, nu s‑au oferit alţi voluntari. Le‑a ordonat apoi locotenentului Alexandru Ciobanu şi sublocotenentului Gheorghe Gheorghiu să selecteze călăi din acest pluton, ceea ce aceştia au şi făcut imediat.

Ceea ce a urmat seamănă uimitor de mult cu povestea „contribuţiei” Batalionului Poliţiei de rezervă 101 la Holocaustul din Polonia, aşa cum a fost relatată de Christopher Browning în celebra sa carte. Oamenii de rând, recruţi din armata română, majoritatea ţărani, mai rar meşteşugari şi muncitori cu trei sau patru clase, atât cei care s‑au oferit voluntari, cât şi cei selectaţi de superiorii lor, au fost transformaţi peste noapte în ucigaşi disciplinaţi şi de încredere, care nu dădeau niciodată greş în „datoria” lor de a ucide bărbaţi neînarmaţi, femei şi copii. Deşi unii dintre ei au susţinut în timpul interogatoriilor de după război că au ucis împotriva voinţei lor şi că au fost constrânşi, există puţine probe în acest sens. De fapt, nimeni din echipele de execuţii nu a fost pedepsit vreodată pentru refuzul de a împuşca şi de a ucide.

Totuşi, execuţiile extrajudiciare ale civililor s‑au confruntat uneori cu oprobriul unor soldaţi români. Într‑o declaraţie din 1950, sergentul Alexandru Arbore a mărturisit că, după executarea unui grup de evrei la Edineţ la care a participat şi el la ordinul comandantului său (Arbore nu a făcut parte din echipele de execuţii), Leon Bran, adjunctul comandantului batalionului, le‑a spus că „nu am făcut bine ceea ce am făcut şi nici nu o să ajungem bine”. Un alt martor ocular a raportat că „în regiment se discuta foarte mult în jurul acestor oameni [membrii echipe­lor de execuţie]”, blamându‑i în mod evident.

„Realizările” echipelor de execuţii din Regimentul 7 Cavalerie au fost într‑ade­văr impresionante. Doar în Basarabia au ucis sute, poate chiar mii de civili, majori­tatea evrei, dar şi pe cei care au colaborat cu sovieticii în 1940 şi 1941. În cazul acestora din urmă, crimele se limitau în general, dar nu întotdeauna, la indivizii înşişi, în timp ce familiile lor erau cruţate. Echipele de execuţii din Regimentul 7 Cavalerie au continuat acest tip de acţiuni după traversarea Nistrului. Situaţia era destul de similară în alte unităţi româneşti mari. Foarte bine documentate sunt mai ales crimele săvârşite de – conform lui Jean Ancel – „un grup foarte mic de soldaţi” sub comanda maiorului Gheorghe Vartic, locţiitorul generalului Olimpiu Stavrat, comandantul Diviziei 7 Infanterie. Această divizie avansa în ţinutul Herţa din nordul Bucovinei şi în ţinuturile învecinate din nordul Basarabiei. Vartic era pretor al Diviziei 7, iar responsabilităţile sale includeau supravegherea serviciilor de ariergardă şi siguranţa ariergărzii. În această calitate, Vartic se subordona şi generalului Ion Topor, Mare Pretor al armatei române, unul dintre personajele‑cheie ale operaţiunilor de epurare. Oriunde ajungea divizia sa, Vartic şi echipele sale de execuţii lăsau în urmă mormane de cadavre, majoritatea evrei, bărbaţi, femei şi copii, executaţi aleatoriu sub pretextul atacării trupelor româneşti din spate şi uneori fără niciun pretext. În general, Vartic nu era popular în rândul soldaţilor români, care îl considerau un „om rău, peste măsură, se purta brutal cu toţi”, şi chiar generalul Stavrat, care îl susţinea de obicei, i‑a reproşat odată că i‑a mânjit reputaţia: „Uite ce mi‑a făcut Vartic, parcă noi am fi măcelari”, se spune că ar fi afirmat Stavrat după ce a aruncat o privire la un morman de cadavre.

Însă acţiunile armatei erau limitate, deoarece înaintarea era prea rapidă, iar numărul soldaţilor însărcinaţi cu crimele în masă era destul de mic. Cel puţin unii dintre comandanţi nu voiau ca în crimele în masă să fie implicaţi mulţi dintre oamenii lor de teama demoralizării şi a indisciplinei. În anumite situaţii, dădeau ordine explicite pentru a opri asasinatele în masă şi a limita rolul arma­tei la adunarea şi transferarea evreilor către jandarmi, preferând astfel să le lase acestora „treaba murdară”, aşa cum a fost cazul colonelului Măinescu, coman­dantul Diviziei 5 Cavalerie, în iulie 1941.

Jandarmeria română a jucat un rol şi mai mare în „purificarea” etnică a Basarabiei şi Bucovinei. Jandarmii erau membrii poliţiei militare însărcinaţi cu menţinerea ordinii în zonele rurale. Unitatea locală de bază cuprindea un post de jandarmi condus de un subofiţer (de obicei caporal) care putea să aibă soldaţi recruţi în subordine, în funcţie de caz. Postul era responsabil cu situaţia dintr‑un sat sau un grup de sate învecinate, numit comună. Pe lângă jandarmii civili, exista o jandarmerie militară, însărcinată cu apărarea ariergardei frontului.

În ajunul războiului împotriva Uniunii Sovietice, s‑au înfiinţat unităţi supli­mentare de jandarmi în teritoriile din nordul Bucovinei şi Basarabiei ce aveau să fie „eliberate” în curând, conduse de aceiaşi ofiţeri şi subofiţeri care lucraseră aici înainte de iunie 1940. În timpul operaţiunilor militare din Basarabia şi nordul Bucovinei, acestea erau subordonate armatei, mai exact, Marelui Pretor, genera­lul Ioan Topor, care servise înainte ca inspector general adjunct (şef) al jandar­meriei ţării (avea să revină în această funcţie în toamna anului 1941, când s‑a desfiinţat cea de Mare Pretor). Imediat după „eliberarea” provinciilor şi deplasarea frontului mai spre est, jandarmeria din Basarabia şi Bucovina a reintrat în sub­ordinea inspectorului general al jandarmeriei, generalul Constantin „Piki” Vasiliu. Vasiliu a jucat un rol central în pregătirea logisticii asasinatelor în masă.

Probabil că Vasiliu a fost cel care a venit cu ideea de a rechema în noile provincii „eliberate” aceleaşi efective de jandarmi care serviseră aici înainte de iunie 1940 şi care fuseseră apoi dispersate în unităţi de jandarmi din întreaga ţară. Obiectivul era facilitarea epurării etnice şi politice, deoarece se credea că aceşti oameni aveau să îi deosebească rapid pe „trădători” şi evrei de loialişti şi creştini. Trebuie menţionat faptul că în România interbelică efectivele de jandarmi, principalul instrument de supraveghere şi manipulare a populaţiei din partea guvernului, erau dominate de cultura arbitrarului şi samavolniciei administrative. Folosind expresia inspirată a lui Michael Mann, ofiţerii şi subofiţerii de jandarmerie fuseseră mulţi ani „închişi” într‑o instituţie al cărei etos îi învăţase să se supună superiorilor lor fără crâcnire şi să folosească la ordin violenţa împotriva civililor. De asemenea, antisemitismul făcea parte din această cultură, dat fiind că în România interbe­lică evreii erau consideraţi agenţii comunismului, iar jandarmii erau folosiţi adesea pentru a‑i hărţui.

În plus, Vasiliu s‑a hotărât să apeleze la serviciile membrilor partidelor extremiste aflate, chipurile, în afara legii, ale căror sentimente antisemite şi disponibilitate de a folosi violenţa împotriva evreilor nu puteau fi puse la îndoială. Astfel, în ajunul intrării armatei şi jandarmeriei române în Basarabia, locotenentul în rezervă Constantin Popoiu, şeful cuzist al organizaţiei de partid din judeţul Hotin din 1929 până în 1940, a fost numit comandant adjunct al legiunii de jandarmi din Hotin. A deţinut această funcţie până la sfârşitul anului 1941, adică în perioada cea mai violentă a operaţiunilor de epurare, şi se ştia că avea misiu­nea specială de a încuraja sentimentele antisemite în rândul jandarmilor români şi de a desfăşura o politică criminală împotriva evreilor şi a comuniştilor.

Fragment din  Vladimir Solonari - Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, în pregătire la Editura Polirom, colecţia Studii româneşti