Business Magazin, 10 poveşti de reconversie a fabricilor. Cărămizile roşii ale complexului hotelier Caro „generează“ acum 4 mil. euro din turism

Pe strada Barbu Văcărescu din Capitală pereţii roşii de cărămidă ai com­plexului hotelier Caro amintesc de istoria şi de stilul locului, o fostă fabrică de alcool care a funcţionat acolo până în 1987, dar şi o fabrică de glucoză.

Caro Club este unul dintre exemplele de re­conversie date de consultanţii din do­me­niul imobiliar: este o afacere pro­fitabilă, cu veni­turi de peste 4 mil. euro şi pro­fit de apro­ximativ un milion (po­trivit infor­ma­ţiilor de pe site-ul Ministerului de Fi­nanţe), unde patina clasică a locului se îm­bină cu com­plexul hotelier ocupat mai ales de tu­riştii de business ori de firmele de IT venite aici în căutarea unui spaţiu de bi­rouri noncon­formist şi în care să îşi pună obiec­tele de relaxare atipice pe care le folo­sesc, de la saci de box şi până la moto­cicle­te.

Revista Business Magazin a adunat în numărul de la jumătatea lunii august zece poveşti de reconversie a fostelor platforme industriale din Bucureşti şi din ţară, platforme care reprezintă linia de start pentru un potenţial imobiliar de sute de hectare în centrul oraşelor.

Octavian Lazăr, directorul general al Caro Hotels, este un fel de enciclopedie a poveştii cărămizilor roşii; a fost martor sau i-au fost povestite etapele proiectelor derulate de tatăl său Ion Lazăr: dorinţa dictatorului comunist de a muta fabrica de alcool ce a funcţionat aici până în 1987, fabrica de glucoză ce funcţiona într-un pod al incintelor înainte de 1990 şi despre care vecinii spuneau că face ca la robinet să curgă glucoză, folosirea depozitelor de către arabi, un laborator cu cobai albi, pe care voia să îi ia acasă când era copil, plimbările cu frică printre aburii industriali ce încă mai funcţio­nau când lucra ca paznic al pro­prietăţii, cât şi prima dinamitare con­trolată din ţară, a unui siloz ce nu putea fi folosit, care a avut loc pe proprietatea lor.

Îşi aminteşte şi despre frustrările legate de faptul că la vremea când au început să dezvolte proiectul nimeni nu paria pe zona de nord, pe clădirile inutilizabile ale fostei fabrici de glucoză şi nimeni nu credea în planurile tatălui său.

„Nici eu nu îmi aduc aminte când a fost de stat şi când s-a petrecut în mod concret privatizarea“, spune Lazăr.

El povesteşte că mai întâi între­prinderea de stat a fost cumpărată de întreprinderea, tot de stat, condusă de tatăl său, Editura Adevărul, iar privatizarea propriu-zisă a avut loc prin metoda MEBO, în 1994, an în care Ion Lazăr a început să îşi deruleze şi proiectele.

Istoria Caro coincide, până la un anumit punct, cu cea a majorităţii fabricilor comuniste şi este plasată cu câteva decenii în urmă.

Citiţi mai multe pe www.bmag.ro