Lucian Vasiliu: „Mă resetez continuu”/ de Stelian Ţurlea

Lucian Vasiliu s-a născut în comuna Puieşti, jud. Vaslui (fostul raion Bârlad, regiunea Iaşi), la 08.01.1954. În 1964, familia se mută la Bârlad. Studii gimnaziale şi liceale în acest oraş. În 1971 îi moare tatăl (preot, absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, în anul 1937), moment care declanşează preocupările pentru literatură. Urmează cursurile Şcolii Postliceale de Biblioteconomie din Bucureşti, apoi cursurile Facultăţii de filologie (secţia română-franceză). Redactor al revistei studenţeşti Dialog. La 1 decembrie 1980 este angajat prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic Gh. Asachi, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi. Îi apare volumul de debut, Mona-Monada, poeme, editura Junimea. În 1990, devine membru al Uniunii Scriitorilor şi iniţiază reapariţia revistei Dacia literară. Este şi director al Complexului Muzeal Naţional Moldova Iaşi. Din toamnă, va coordona Muzeul Literaturii Române din Iaşi (1990-2007). Iniţiază fondarea Societăţii culturale Junimea ’90. Membru al Alianţei Civice (1990-1992). 2007, redactor şef al revistei Dacia literară. În anul 2013 postul este desfiinţat de noua conducere a M.L.R. Iaşi. 2014, coordonator al editurii Junimea şi director-iniţiator al revistei Scriptor (din 15 ianuarie 2015). Tradus în peste 15 ţări (antologii, presă culturală, cărţi de autor).

 

– Dragă domnule Lucian Vasiliu, în ianuarie acest an a apărut minunata revistă „Scriptor”. N-a fost un foc de paie, iată a ajuns la numărul 9-10. Sunt convins că aţi mai spus-o, dar o mai puteţi face pentru „Ziarul de duminică”? Cum a apărut această revistă? Ce înseamnă ea?

– Pentru detalii, recomand nr. 1-2 (ianuarie-martie 2015) al revistei PROSAECULUM, care apare pe malurile unioniste ale Milcovului focşănean. Răspunsul se regăseşte într-o recentă carte de interviuri publicată sub semnătura doamnei Rodica Lăzărescu („La ora confesiunilor”, Focşani, ed. Pallas Athena, 2015).

Rezumând: revista „Scriptor” face parte din contractul meu de management cultural cu Primăria şi Consiliul Local Iaşi, pe fondul competiţiei „Iaşi – capitală europeană a culturii, pentru anul 2021”. Norocul meu a fost (pe lângă multe alte secvenţe nefericite) să putem lansa cea mai proaspătă revistă culturală naţională în ziua de 15 ianuarie, la Botoşani, la Ipoteşti şi la mănăstirea (monastirea) Vorona.

Suntem lunar cultural, dar cu apariţie din două în două luni, cu numere duble. Încercăm să nu imităm, să dublăm profilul altor publicaţii. Cine o va parcurge, va sesiza specificul ei (nu îl divulg aici, în lipsă de spaţiu). Între altele, gazeta noastră culturală a „erupt” în triunghiul Iaşi – Cernăuţi – Chişinău (desfigurat în anii de după al doilea război), asumându-şi un spaţiu cultural risipit în… trei ţări (România, Bucovina de Nord – Ucraina şi Republica Moldova – într-un fel, România de Est, după formula de odinioară Germania şi Germania de est…). În această încercare de repunere în dialog a celor trei geografii culturale, nu uităm de lumea culturală de la Fălticeni, Roman, Bârlad, de la Suceava, Neamţ, Bacău, de Şcoala Ardeleană, de Bega şi de Olt, de Constanţa, de Balcic. De românii aflaţi, temporar sau definitiv, în lume (de pildă, Pavel Chihaia de la München, Matei Vişniec de la Paris, preotul-poet Theodor Damian de la New York, Vasile Tărâţanu de la Cernăuţi sau Arcadie Suceveanu de la Chişinău, aflaţi în colegiul de onoare al revistei, împreună cu Ana Blandiana – Bucureşti, Ion Pop – Cluj, Alexandru Zub – Iaşi).

Proiectul a pornit şi ca un fel de resetare după retragerea mea din câmpul administrativ al muzeelor literare ieşene, pe care le-am slujit fidel, în tranşee, timp de 33 de ani…

 

– Vă socotiţi şi un făuritor de reviste, pe lângă activitatea dumneavoastră majoră de poet? Cu ani în urmă aţi relansat „Dacia literară”…

– Mi s-a atribuit, onorantă, această formulă. Sunt doar un iubitor şi susţinător al presei de calitate, echidistantă, cu bătaie lungă… Făuritor de publicaţii poate fi socotit George Ivaşcu, de pildă, absolvent al Şcolii interbelice bârlădene – de am spune „Contemporanul” şi „România literară” de odinioară.

Paşoptistă, kogălniceana revistă „Dacia literară” (Iaşi, 1840) este proiectul din care au curs marile noastre gazete culturale. În 1990, la căderea zidului berlinez, se împlineau 150 de ani de la interzicerea apariţiei ei de către autorităţile româno-ruse de atunci. Celebrul ei program, naţional-european, incomoda în mod vădit. Am socotit de cuviinţă să o repunem în circuit, într-o nouă serie, împreună cu Daniel Dimitriu şi Val Condurache, reputaţi critici literari. Am coordonat „Dacia literară” (serie nouă) timp de 25 de ani (1990-2014), ca publicaţie orientată spre restituiri culturale, în principal, într-o ţinută sobră, proeuropeană din startul ei (toamna anului 1990).

 

– Aţi fost un om al dialogului, aţi şi mărturisit, nu o dată. V-aţi mai gândit să adunaţi într-un volum toate dialogurile dumneavoastră?

– În perioada bibliotecăriei şi studenţiei mele ieşene (1977-1980) am avut şansa de a lucra în redacţia revistei studenţeşti „Dialog”. Am ucenicit cu drag. Între mentori: criticul literar, profesorul universitar Al. Călinescu. Învăţasem „decenţa dialogului” de la tatăl meu, preot interbelic de ţară (gimnaziu în Bârlad, seminar la Huşi, teologie la Cernăuţi).

Am adunate atât interviurile pe care le-am luat (după 1990) cât şi cele care mi-au fost solicitate… Sunt documente de istorie literară. Vor apărea într-o bună zi, poate editate de copiii noştri, Luiza şi/ sau Cezar, ambii dedicaţi lecturii, scrisului, artelor. Inclusiv chestinarul ludic şi chestionar – 2021, proiectele mele de dialog – interviu – anchetă literară, în curs de derulare (un timp în „Dacia literară”, în „Convorbiri literare”, acum în „Scriptor”).

 

– Mai demult afirmaţi că sunteţi trufaş, orgolios, lăudăros, dar vă reveniţi repede. De fapt, cum sunteţi?

– Glumeam... Cine mă cunoaşte mai bine, înţelege cheia mea ludică, ironia de tip junimist (à la Vasile Pogor şi comilitonul său Ion Creangă – spirite colocviale, anecdotice, hâtre din Junimea ieşeană de altădată). Sunt convivial cu măsură. Foarte rar… băşcălios. Uneori ironic, socratic…

 

– De ce credeţi că istoriile literare nu reflectă realitatea? Sunteţi convins că, după o vreme, ierarhiile literare vor arăta altfel?

– Nici actul de identitate nu reflectă realitatea! Suntem subiectivi. Trăim în convenţii. Unii circulă pe stânga, alţii pe dreapta. Alţii, când ar trebui să meargă pe stânga, o iau, ostentativ, pe dreapta. Sau pe mijloc… Sau pe marginea… şanţului. Sau pornesc chiar de-a-ndărătelea! Mentalităţi, maniere, modalităţi…

Istoriile literare, utile în multe sensuri, inutile pentru unii, îşi schimbă, în timp, ierarhiile. Mai ales în literaturile în care totalitarismele au făcut ravagii… De ne-am referi doar la anii ’50 ai secolului trecut! Ce făcea, atunci, de pildă, Mircea Eliade?

 

– Aţi lansat şi aţi promovat o mulţime de scriitori. I-aţi urmărit apoi în evoluţia lor? Unde se află ei acum?

– La rândul meu am fost ajutat, cultivat, susţinut de profesorul de română din liceu (Mihai Daraban), de Ana Blandiana (la „Poşta redacţiei” din „Contemporanul”, 1971), de Ioanid Romanescu (m-a debutat în „Convorbiri literare”, 1973), de Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Laurenţiu Ulici, Eugen Simion… Pe cât mi-a fost cu putinţă, am îndrumat tineri, exigent, către literatură! Unii sunt la Domnul. Alţii în Canada. Deseori mă trezesc abordat: „– Ştiţi, m-aţi publicat, m-aţi debutat, m-aţi premiat la concursul/ festivalul…” Cultiv, în continuare, spirite june. Dar şi sancţionez, cât pot, impostura, amatorismul, megalomania…

 

– Ca făuritor de reviste şi om aflat în miezul treburilor culturale ale Iaşilor, aţi cunoscut foarte mulţi creatori. Cine v-a fost mai apropiat şi de ce?

– Parţial, am numit în răspunsul anterior. Aş adăuga subiectiv, restrictiv, dintre dispăruţi, pe amicii din cenaclul „Junimea” Bucureştilor anilor 1972-1974, din podul Universităţii, atelier cultural animat de Ovid Crohmălniceanu. Este vorba despre Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Traian T. Coşovei, Cornelia Maria Savu… Şi câţi alţii, din juneţea-mi bucureşteană!

 

– Volumele dumneavoastră de versuri au obţinut numeroase premii. Contribuie ele, premiile, la succesul şi promovarea unui poet?

– Din punctul de meu de vedere, premiile de acum au neantizat aproape ideea de excelenţă, prin cantitate, superficialitate, prin lipsa (deseori) a criteriilor…

Când îmi doream premii, în anii debutului optzecist (1980!) mi-au fost cumva acordate (apoi retrase, unele evitate, altele amânate)… Este şi cazul volumului de debut „Mona-Monada”, care a obţinut premiul ediţiei 1983 a Festivalului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Urmare unui şir de delaţiuni la Securitate, premiul mi-a fost retras! La premiile de debut ale Uniunii Scriitorilor pentru anul 1981, acordate în 1982 păţisem cam la fel. Am ridicat privirea din buruieni şi din băltoace, mi-am făcut rugăciunea de drum şi am pornit mai departe. Cu gândul la moartea tatălui meu, sacrificat de Tezele P.C.R. din vara anului 1971…

Am devenit membru al U.S.R. abia în 1990, dosarul fiindu-mi blocat din 1986!

 

– Aţi fost director al muzeelor ieşene. Ce mai înseamnă un Muzeu azi?

– Ca întotdeauna, de la vechile temple, sanctuare, biserici, locaşuri (şi nu stupidul, la modă, … locaţii!), muzeul este MEMORIE, spaţiu de tezaurizare, dar şi de cercetare, dialog, instruire, relaxare… De reflecţie, dialog, proiecţie!

Au apărut muzeele particulare, a fost revitalizat turismul cultural de tip european, s-au deschis porţile finanţărilor prin ONG-uri… Speranţe multe, mai puţine certitudini (din păcate).

Visez cozi impresionante de vizitatori nu numai la Viena, Roma, Paris, New York, ci şi la Bojdeuca „Ion Creangă” din Iaşi (primul muzeu memorial-literar dedicat unui scriitor român) sau la Memorialul de la Sighetul Marmaţiei!

Întors recent dintr-o călătorie culturală prin Bucovina de Sud (mănăstiri/ monastiri, biserici, muzee, monumente), precum şi după o săptămână culturală în România de Est – Chişinău (Ziua Limbii Române, Salonul Internaţional al Cărţilor, Congresul eminescologilor), pot să spun, cu toţi muzeografii şi muzeologii lumii: „Trecutul pregăteşte un Viitor Prezentului!”

        

– Cât de mult v-au uzat funcţiile publice? V-au împiedicat în creaţia proprie?

– După cum se pare, mă resetez continuu. Se vede rădăcina mea răzeşească de ţăran/ plăieş citadinizat? Creaţia proprie continuă, mai puţin precipitată, reflexivă, matură (sper)… Citesc mult, scriu îndestulat, public rar, foarte selectiv. Îmi place să mă dedic celorlalţi.

 

– O întrebare mai delicată – disputa din urmă cu câţiva ani în legătură cu colaborarea dumneavoastră cu fosta Securitate a lăsat urme? Cum aţi trecut peste ele?

– Au fost la modă, un timp, acuzaţiile nefondate, discreditările comandate, scandalul de presă, intoxicările, diversiunile, neostalinismele… Nu au lăsat urme în cazul meu. Poate… penumbre! Au trecut anii, dovezile au apărut în favoarea „cazului” meu, cu pagini din alte arhive, care confirmă că am avut Dosar de Urmărire Informativă, că am fost avertizat în mai multe rânduri să-mi temperez nonconformismul, că am fost anchetat (septembrie 1983), ocazie de a reflecta la anchetele prin care trecuse tatăl meu, preotul de ţară Ştefan Vasiliu, umilit, bătut, internat ulterior la Spitalul de Psihiatrie din Iaşi, în mai multe rânduri, pe când noi, cei trei băieţi-elevi, îl aşteptam în satul dintre Colinele Tutovei…

Am fost tentat să scriu o carte. Fără patimă. Calmă şi lucidă. Documentată. Poate va veni vremea, nu ştiu… Oricum, afectată cumva a fost familia mea. Îi mulţumesc pentru rezistenţă, încredere şi înţelepciune. În rest, spirite rătăcite. De ieri, de astăzi… Dumnezeu cu ei! Eu i-am iertat, de prin anii ’50, de când, copil, am început să înţeleg, prin patimile tatălui nostru, Ştefan interbelicul, ce înseamnă totalitarismul, prostia, invidia, ura, nesăbuinţa, frustrarea….

 

– Copoul ar merita o monografie, o teză de doctorat sau măcar o antologie de poeme dedicate – aţi afirmat cu ceva vreme în urmă. Veţi scrie această monografie?

– Ce bine că m-aţi readus în mitologie! În Copou… Pe care, în juneţe, l-am rimat cu Edgar Allan Poe! Şi nu cu un… cavou!

După monadologii lirice, după lucianograme ludice, poate voi scrie şi o… lucianocopo(u)grafie. Vai, ce cuvânt de final! La început a fost Cuvântul divin, la final cuvântul meu pauper, conjunctural, incendiat de această vară toridă, cu grad maxim de inconfort generalizat….