Doar tu/ de Ştefan Augustin Doinaş

Când omul, prăbuşit, la început,

în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n târâşul greu, pe-o rână,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţa de fulgere c-o mână,
acea cumplită smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre boltă
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.