Mersul pe ape/ de Traian T. Coşovei

Uite, scrie aşa: era o tobă de tinichea

şi-o inimă-piramidă de capete retezate-basma curată.
Era pe la sfârşitul cuvintelor,
o poveste fără de mamă, fără de tată.
Când insecta dresată a sângelui
vomita peste noi o stare de graţie-
viaţa mea, viaţa ta, cetitor, aşteptau liniştite în staţie
să vină tramvaiul trăsură şi frică...

Ne gândeam: dacă vin ăştia cu viaţa şi ne ridică
şi ne târăsc într-un jeg luminos de morfină latentă?

Până la urmă, şi clipa de-acum e-o batistă
fluturând pe-un peron de absenţă.
Cine am fost, cine era să fiu-cuvintele vorbeau singure
într-o oglindă de cositor.

Peron absent, încărcat cu bagaje de frică,
exitenţă trasă la mal, sfârşit de sezon...

Dacă vine moartea asta şi nu ne ridică?