Toate cartuşele fiscale sunt trase: A scăzut CAS, a scăzut TVA, a scăzut impozitul pe dividende. Dar ce facem fără fabrici?

La o săptămână după creşterea TVA în iunie 2010 de la 19% la 24% economia şi societatea românească erau în clocot.  Vânzările de bunuri de larg consum scăzuseră brusc, criza era la apogeu. În 2009 şi 2010 retailul a cunoscut o contracţie de 25%.

Firmele cu capital privat românesc, cele mai lovite pentru că se bazează în primul rând pe vânzări locale, au dat afară atunci 500.000 de angajaţi, adică a şasea parte din personal.

Astăzi, aproape şase ani mai târziu, noul Cod fiscal prevede revenirea TVA la aproape nivelul din 2010. Este cea mai mare reducere de TVA decisă în ultimii 10 ani în Europa, de 4 puncte procentuale.

Aceasta se adaugă scăderii TVA la alimente de la 24% la 9% în iunie anul trecut. În plus, în octombrie 2014 contribuţia de asigurări sociale a scăzut  cu 5 puncte procentuale, iar de la 1 ianuarie  2016 impozitul pe dividende scade  de la 16% la 5%.

În doi ani, 2015 şi 2016, rămân în economie prin reducerea TVA, a CAS şi a impozitului pe dividende 4 miliarde de euro. Sunt bani  care pot fi folosiţi astăzi, sunt la dispoziţia companiilor şi a persoanelor fizice.

Iar cu aceasta, toate cartuşele fiscale sunt trase.

Impozitul pe venit este la 16%, indiferent pentru ce nivel al câştigului, şi la salariul minim lunar de 1.050 de lei azi, şi pentru cel de 100.000 de lei pe lună al lui Petru Ioan Văduva, director general al Transgaz, companie de stat care administrează monopolul transportului de gaze naturale.

Unde să te mai duci cu scăderea taxelor? Ani de zile, ni s-a arătat că România nu se poate dezvolta din pricina taxelor mari. Aşa că a fost coborât impozitul pe profit pentru exportatori în 2000 la zero la sută, măsură care a fost apoi reversată treptat, iar în 2004 am renunţat la cota progresivă de impozitare, care în Franţa sau Germania ajunge la ultima treaptă şi la 60%, şi a fost introdusă cota unică de 16%.

„Au fost create condiţiile“, s-ar putea spune. Cu preţul coborârii la 31% din PIB a veniturilor bugetare, faţă de o medie de 45% în Uniunea Europeană.

Însă, obsedaţi de taxe, uităm că acestea sunt numai un mijloc. Scopul final este dezvoltarea economică şi crearea de locuri de muncă bine plătite. Dar de unde să apară dezvoltare, când 1,1 milioane de persoane sunt plătite la salariul minim pe economie, iar salariul mediu este sub minimul din Grecia sau Portugalia, nu mai vorbim de Italia sau Spania?

România reală este astăzi cea mai urâtă ţară de către propriii săi cetăţeni. Sunt mai mulţi români (2,2 milioane) plecaţi să ducă farfurii şi să spele maşini în vestul Europei decât turci sau marocani.

Comune întregi sunt depopulate. În şcoli de la sate care acum 15 ani aveau cinci clase de 30 de elevi într-o generaţie, astăzi nu mai există copii suficienţi într-o generaţie pentru a face o clasă.   

În Italia sau Spania se nasc astăzi zeci de mii de copii din părinţi români, iar în 2015 s-au născut cei mai puţini copii în România în ultimii 60 de ani.

Distrugerea întreprinderilor industriale – mai contează acum de ce? – a rupt ţesutul social între sat şi oraş, iar economia rurală este astăzi în imposibilitatea de a găsi un venit corespunzător într-o rază de 50 km în jurul locuinţei.

În loc de fabrici, avem coduri fiscale. În loc de ingineri de aeronave care să facă avioane, avem bancheri  sau fiscalişti. De parcă ar exista undeva vreo economie în lume unde poţi creşte economic fără fabrici. România nu mai are azi nicio fabrică de ciocolată, fabricile de bere au fost decimate, din fabricile de ulei, de zahăr au mai rămas câteva.  De camioane, autobuze sau tractoare nu mai vorbim.  Oraşele industriale  unde plâng azi zidurile fostelor capacităţi de producţie au cunoscut o scădere a populaţiei de 30-40% în ultimii 15 ani.

Despre Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală îţi vorbesc tone de avocaţi fiscalişti vedetă, despre Codul industrial nu vorbeşte nimeni.