Mihai Nadin: „Chiar şi cei care evită orice contact cu tehnologia nu pot trăi fără ea”/ deTitus Vîjeu

Autor: Ziarul de Duminica 05.02.2016

Prezenţa la Bucureşti a profesorului american de origine română Mihai Nadin a fost prilejuită de publicarea la editura Spandugino a traducerii cărţii sale de mare succes internaţional „The Civilization of Illiteracy”. Născut la 2 februarie 1938 la  Braşov, autorul s-a afirmat încă din anii '70 ca scriitor şi filosof, iniţiind aici noua ştiinţă a esteticii informaţionale. După stabilirea sa în Statele Unite ale Americii la sfârşitul celui de-al şaptelea deceniu al secolului trecut, Mihai Nadin a desfăşurat o impresionantă activitate de cercetare în domeniul electronicii, esteticii, semioticii şi interacţiunii om-calculator (HCI), predând cursuri la universităţi prestigioase (Stanford, Berkeley-California, Texas University) şi răspunzând invitaţiilor primite din partea unor instituţii academice europene (Bremen, Wuppertal, Dresda).

Considerat de către academicianul Solomon Marcus drept „pionier al domeniului cunoscut sub numele computational design (...) privind sistemele anticipative” profesorul Mihai Nadin a avut amabilitatea să  răspundă întrebărilor puse de un vechi confrate, profesorul Titus Vîjeu de la catedra de comunicare audiovizuală a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

         

Aţi fost între primii (dacă nu cumva primul!) care aţi introdus în România anilor '70 estetica informaţională, popularizând tezele unor Felix von Cube ori Waltraut Reichert, dar şi pe cele ale lui Abraham Moles şi Georg Klaus, propunând propriile idei legate de „teatrul ca sistem cibernetic”. Cel puţin două cărţi, „Reîntoarcerea la zero” (ed. Junimea, 1972) şi „Cămaşa lui Nessus” (ed. Cartea Românească, 1973) vă situează în avangarda unor preocupări în care ştiinţa şi  umanismul îşi dovedeau congruenţa... Această cunoaştere profundă a celor două zone majore ale spiritului uman v-au permis chiar să-l combateţi pe un „intouchable” precum Roland Barthes căci, „cibernetic nu înseamnă polifonie informaţională (...) şi nici simultaneitatea emisiei din partea elementelor constitutive”, adică scenografie, ecleraj, costumaţie, rostire scenică, muzică, gestualitate. În timp, mai ales după ce aţi părăsit România în anii  '80, aţi amplificat modelul cibernetic la analiza socială. Greşesc?

– Modelul cibernetic al adolescenţei mele intelectuale generalizează metafora cârmei (a volanului de directie). Dacă aş fi fost poate mai deştept aş fi observat că cibernetica produce o descriere incompletă a ceea se se întâmplă când cârmim, când navigăm pe un ocean zbuciumat, când zburăm, sau, şi mai interesant, când  navigăm în universul ideilor, al valorilor. Feedback-ul exemplifică modelul Cartesian al acţiunii şi reacţiunii. Pentru orice proces de natură fizica, acţiune-reacţiune e tot ceea ce ne trebuie pentru a atinge ţinta.

Când am început să explorez universul viu, adică tot ceea ce are viaţă, am înţeles că cibernetica era incompletă.  Împreună cu feedback-ul trebuie să considerăm şi ceea ce se cheamă feedforward. Simplificând, e vorba de a considera acţiunea-reacţiunea împreună cu selectarea activă a alternativelor. Un timonier bun schimbă direcţia bărcii sau a maşinii ori a avionului înainte de atingerea unui obstacol. Conduce cu „simţ”. Desigur, poţi sa manevrezi o barcă şi într-o furtună, dar dacă aceasta e prea mare, prea intensă, acţiunea-reacţiunea (adica feedback-ul) nu mai sunt apropiate. În loc să ne ducem în furtună (socială, politică, metereologică etc.) o evităm, căutăm alternative. Acesta e înţelesul (unul dintre ele) al anticiparii.

V-aţi referit la evenimente sociale de care m-am ocupat. Cred că aveţi în vedere – între altele –  „Signs of the Energy Crisis” (1981), un caiet al revistei  Kodikas/Code dedicat semioticii crizei de energie din anii 80 (ai secolului trecut!). Multe dintre ideile de atunci s-ar putea aplica astazi… Da, am putut depăşi modelul îngust al ciberneticii în favoarea unui model anticipatoriu. Criza refugiaţilor este încă un exemplu a ceea ce ar putea face anticiparea. Dar guvernele, comuniste sau capitaliste, sunt deterministe. În blogul meu (www.nadin.ws/blog) puteţi citi ceea ce nici un comentator al crizei nu a îndrăznit să spuna: Germania a învins în cel de-al 3 război mondial fără a trage un glonte. Ea domină Europa în masura în care criza ei demografică – nu fac destui nemţi ca să  le poată plăti pensiile! – a devenit examenul viabilitaţii Europei unite. Acţiune-reacţiune şi nici un fel de anticipare.

 

 – „The Civilization of Illiteracy” (Dresden University Press, 1997) a plecat în lume cu binecuvântarea lui Umberto Eco, ce observase că nu e vorba  de o carte care să se lamenteze „pe tema declinului alfabetizării”. Mi-am amintit însă că, în urmă cu vreo jumătate de veac profesorul Eric Havelock de la Yale University izbutise să explice marea enigmă reprezentată de gestul lui Platon de a solicita alungarea poeţilor din cetate. Douăzeci şi trei de secole omenirea nu contenise să se mire de această atitudine vehementă a marelui filosof şi abia la jumătatea secolului  XX profesorul amintit mai sus stabilea că în acel moment istoric Grecia introdusese primul sistem educaţional bazat pe scriere, iar poeţii, prin excelenţă mesageri ai oralităţii, se dovedeau piedici vii şi reale în calea impunerii alfabetului. Trăim oare o situaţie comparabilă?

– În cartea sa Preface to Plato, Eric Havelock discuta o antinomie falsă: aceea dintre gândul raţional şi cel poetic. Din modestul meu punct de vedere ele nu pot fi separate. O dovadă simplă: rima, ritmul, metrica  poetică sunt o expresie a unei ratio, a unei măsuri a unei raţionalitati pe care o introducem în realitate. Cântecul este o expresie raţională – ajută  la sincronizare (în eforturi sau în sentimente). Poesis înseamnă auto-constituire, suntem ceea ce facem, fie ca oameni de ştiintă sau ca artişti, ca militari, ca orice… Ceea ce se întâmplă astăzi nu e conflictul între oralitate şi scris, ci mai curând realizarea faptului că noile forme de expresie umană pericliteaza atât ştiinţa cât şi poezia trecutului. Orchestra simfonică din Boston dă publicului tânăr câte un iPad, ca să combine actul de a asculta muzica cu cel de a vedea partitura… Este speranţa lor, iluzorie, că pot salva muzica clasică.

Ceea ce se cheamă sintaxa poeziei (sau a muzicii, chiar şi a coregrafiei) poate fi uşor imitată de programe care scriu ceva, care arată şi sună ca poezia (sau muzica). Am scris eu însumi asemenea programe. Deci ştiu cum se fac noile romane scrise de computer şi care nu sunt mai proaste decât cele ale autorilor netalentaţi care ocupă scena succeselor literare.  Dar poezia nu e o expresie sintactică, ea corespunde formularii unor întrebări noi. Nici o maşină nu a fost în stare până astăzi să formuleze o întrebare. Ele pot da răspunsuri… M-am temut întotdeauna de cei care pot să răspundă la orice întrebare. Această teamă este reflexivă – când  mă surprind în această postură îmi zic că e vremea să încetez… Cândva am mărturisit că eu nu sunt nimic altceva decât întrebările pe care le am şi al căror număr continuă să crească de pe o zi pe alta.

Titlul cărţii (Civilizaţia analfabetismului) este oarecum oximoronic. În tot cazul e unul paradoxal, mai ales în acest moment în care informaţia circulă nestăvilit, de la un capăt la celălalt al planetei. Trăim se pare un moment în care gnoseologia întâlneşte ontologia într-o acoladă substanţială. Şi  totuşi, cât de „analfabeţi” putem fi (sau deveni), trăind aproape într-un concubinaj cu computerul, înşelându-ne partenerul de viaţă ce ne-a fost dat de divinitate: Natura...?

– A refuza gândul că tot ceea ce trăieşte (ceea ce se cheama the living, organicul) este fundamental diferit de ceea ce nu trăieşte (de anorganic, de realitatea fizică şi chimică) explică de ce între acţiunile ce duc la schimbarea naturii şi incapacitatea noastră de a ne înţelege propria natură distanţa creşte. Ştim cum să schimbăm lumea dar nu ştim cum să ne schimbăm pentru a face faţă realităţilor pe care le-am produs. Newton a scris despre Natură – cu N mare. Şi a cuprins în vorba asta,  Natură, tot ceea ce exista. Geniul său nu l-a împiedicat să comită însă o greşeală logică: dacă totul e Natură, nimic nu e natură. Definiţiile au gen proxim şi diferenţă specifică. În acelaşi spirit, afirmă unii astăzi că totul este computation – că  realitatea pe care o trăim este rezultatul unei computaţii ce continuă. (Zâmbiţi, spunea fotograful, ca să iasă imaginea bine!).

Ar fi frumos (sau convenabil) dacă computerul ar fi doar „concubina” noastră. Dar n-avem norocul ăsta. După unii, noi înşine suntem computere, adica maşini. Medicul este mecanicul nostru, guvernul ne dă direcţia, munca ne plateşte pentru combustibil… Această eroare venită cam din vremea lui Descartes, ne afectează destinul. Şi afectează viitorul (noi sau roboţii, este o întrebare ce rezultă din aceeaşi sferă spirituală). Singura şansă de a rupe cercul vicios este aceea de a înţelege că există natura – tot ceea ce e viu, tot ceea ce are rost, scop, tot ceea ce îşi poate  influenţa existenţa – şi că există realitatea fizică, a elementelor din care suntem  făcuţi, realitatea pe care încercăm să o înţelegem. A înţelege condiţia viului, a trăirii, a existenţei conştiente ne-ar putea ajuta să dăm sens existenţei. Fireşte, fizica ne poate ajuta, chimia, microbiologia moleculară, genetica… dar esenţa viului nu poate fi descrisă în formule, sau în date (indiferent cât de multe, Big Data), ci in semnificaţia lor, în sensul lor, în ceea ce ÎNSEAMNĂ. Neuronii nu calculează probabilitaţi, nu calculează nimic… Fiecare celulă îşi are inteligenţa ei, care se manifestă în ceea ce numim sănătate sau lipsa sănătăţii, inspiraţie sau lipsa ei, întrebări – despre ce înseamnă? Domeniul fizic este al cantităţilor. Domeniul viului este al semnificaţiei.

 

Într-un recent interviu, apărut în ultimul număr (12) pe 2015 al Brand Eins i-aţi declarat lui Jens Bergmann că „aceste ontologii digitale fac posibil ca interacţiunea cu maşinile să se desfăşoare după legile naturii umane”. Chiar dacă nici dumneavoastră nu puteţi prevedea forma concretă în care se va dezvolta acest fenomen în viitor, mai ales că „lumea nouă a procesării informatice integrate distribuite se va deosebi tare mult de ce a fost mai înainte”. Ne găsim aşadar într-un moment de schimbare categorică, poate chiar de fractură dacă ţinem seama de predicţia dumneavoastră de acum mai bine de un deceniu (înregistrată la timpul potrivit de dl. Bergmann): «era „informatizării omniprezente” se va produce în jurul anului 2016». Aş  adăuga chiar că dacă prezicerile calendarului maya privind colapsul din 2012 nu s-au produs, suntem pregătiţi să intrăm în noua etapă a civilizaţiei tehnologice „apocaliptici şi integraţi” pentru a folosi formula binecunoscută a comentatorului dvs. Umberto Eco...

Brand Eins, care a devenit cea mai importantă revistă de business în Germania, este de fapt o publicaţie de cultură. Faptul e surprinzător pentru cei care încă nu au înţeles că până şi oamenii de afaceri au nevoie de un compas. În această lume a fracturilor, în care fiecare nou produs lichidează produsul trecutului, cel mai greu lucru e să înţelegi direcţia schimbării. Din punctul meu de vedere, validitatea unei teorii e bazată pe puterea ei de prezicere. Din acest punct de vedere, sunt relativ mulţumit. Interviul din Brand Eins spune „Ai avut dreptate privind viitorul computerelor. Ce ne aşteaptă în perioada următoare?” Asta e de fapt şi întrebarea dumitale. Din punctul de vedere al ştiinţei mele, cred ca am ajuns la limita încercării de a transforma fiinţa umană într-o maşină. A devenit necesar procesul complementar. Cum putem face ca maşinile să reflecte mai bine caracteristicile vieţii? Inginerii ontologi la care v-aţi referit vor trebui să înveţe că ceea ce este important nu sunt regulile formale, ci pragmatica activităţii umane.

 

„Nu putem privi viitorul uitându-ne în oglinda retrovizoare” avertizaţi  dumneavoastră şi mi-am amintit  (de ce oare?) de finalul cărţii dvs. despre Lawrence Olivier de la Meridiane (1968), dăruită „cu sfială, unui poet”, când scriaţi despre aventura trăită în universul lui Shakespeare: „Aventura continuă. Ce poate fi, de fapt, mai trist, decât o aventură abandonată?” Am impresia că sistemele megadate ne obligă la luarea unor măsuri în care luciditatea să fie în măsură a tempera frenezia tehnologiilor...

Turneele dvs. ştiinţifice din Statele Unite ale Americii ori Europa vă pun în contact nu doar cu savanţi convinşi de fiabilitatea sistemelor informatice actuale ci şi cu (bănuiesc eu!) umanişti dubitativi şi chiar cu oameni de rând ce ignoră aplicaţiile cibernetice de anvergură. Ce aţi putea să-i spuneţi unui astfel de om simplu, din această ţară în care retardul tehnologic este o evidenţă dar unde noile forme de informare şi comunicare (Google, Facebook, etc.) sunt într-o expansiune de necrezut?

– Chiar şi cei care evită orice contact cu tehnologia nu pot trăi fără ea. Nu există nimic pe pământ care să nu fi fost afectat de dimensiunea digitală a activităţii omeneşti. Opţiunea nu e de ordin emoţional, religios, politic sau cine ştie ce altceva. Cândva, Watzlavick (psiholog în primul rând) afirmase ca „You cannot not communicate” – formulă celebră (şi la fel de lipsită de spirit ca şi „The medium  is the message” a lui McLuhan). Poziţia mea e radicală: One cannot not interact, ceea ce nu putem evita e interacţiunea. Cei care nu folosesc computerele (din principiu!), nu ştiu ce e un telefon celular, nu folosesc un sistem de navigaţie pentru automobile etc. au iluzia virginitaţii digitale. Buletinul meteorologic este un produs al calculatoarelor, chiar şi când e transmis la radio sau tipărit, el rămâne un produs digital. Că o iubim sau nu, n-are importanţă, tehnologia e omniprezentă. Interdependenţa în lumea noastră e de o asemenea natură  că indiferent de intenţiile noastre, fiecare decizie şi fiecare gest va influenţa pe alţii şi lumea în care trăim. Tehnologia a schimbat specia şi continuă să schimbe tot ceea ce există. Caveat: Dacă nu devenim dependenţi de ea, putem vorbi de viitor.

 

Aţi predat la multe universităţi europene şi transoceanice de prestigiu: Bremen, Dresda, Texas University, Stanford şi la Berkeley California, unde în anii  '60 -  '80  a predat un alt scriitor venit din Răsăritul Europei, polonezul Czeslaw Milosz, laureatul Nobel din 1980. El este între altele autorul faimoasei cărţi despre  „Gândirea Captivă”. Aţi trăit primii patruzeci de ani  de viaţă în această parte a continentului. Cum aţi regăsit-o în drumurile dvs. de după căderea comunismului?

– Lumea după căderea comunismului încearcă cu disperare să recupereze anii pierduţi într-o condiţie morală absurdă. Când am fost întrebat „De ce nu vizitezi  România?” – m-am ascuns în spatele unui fapt relevant în felul său: fusesem condamnat în contumacie şi n-aveam dorinţa să primejduiesc viaţa familei şi nici viaţa mea. Dar motivul real a fost altul. Lăsasem în urmă prieteni, oameni de bine, talentaţi, silitori, oneşti. Cum m-aş fi putut uita în ochii lor fără să mă jenez de faptul că mie îmi merge mult mai bine decât lor? Aveam libertatea de a călători, de a cerceta ceea ce mă interesa (şi nu ceea ce mi-ar fi dictat regimul), puteam citi ceea doream, puteam discuta fără nici un fel de reţinere. Astăzi fiecare se străduieşte să compenseze anii pierduţi. N-am să-mi permit impertinenţa de a-i judeca pe cei care vor mai mult, vor mai bine, vor mai uşor… Dar aş minţi dacă nu aş spune că îmi pare rău că ceva important se pierde in pasiunea nouă a consumului. Dimensiunea ideală a libertaţii, dreptul de a decide şi a alege între bine şi mai puţin bine, nevoia de a păstra ceea ce ne defineşte ca făpturi înzestrate cu sentimentul valorii – lista e incompletă – sunt greu de identificat în această lume  care se numeşte liberă, dar nu este de fapt aşa. E păcat că materialismul învinge şi că libertatea dobândită e sacrificată pentru aproape nimic semnificativ. M-am întâlnit cu colegi care în vechiul Leningrad (al comunismului sovietic) studiau creierul dintr-o perspectivă originală (voi aminti numele Bechtereva, pentru cei care sunt familiari cu domeniul). Ideile lor din perioada lipsei de libertate erau cutezătoare. Astăzi, la Institutul din St. Petersburg, ei prestează servicii – măsoară  pentru alţii, fără a se întreba dacă totul are sens. Au nevoie de echipament (oare au nevoie?) şi ca urmare plătesc pentru el făcând exact ceea ce au susţinut că nu ar avea sens. Eu nu mi-aş permite să le cer nici măcar studenţilor mei să facă acest lucru. Fireşte, există şi exemple bune. În Estonia am avut revelaţia unei re-înnoiri atât pe plan spiritual cât şi pe plan material.

Dar vă rog din suflet nu daţi cuvintelor mele prea multă însemnătate. Acestea sunt observaţii superficiale, ale unui oaspete care în general e incomod pentru că are ideile sale şi nu vrea să lase politeţea să-i defineasca percepţiile.

 

Aţi împlinit pe 2 februarie a.c. 78 de ani. Cum, de obicei, astfel de urări sunt urmate de nelipsita întrebare: „ce planuri de viitor aveţi?”, v-o şi pun.

– Planuri de viitor? Probabil prea multe, mai multe decât aş fi îndreptăţit să am în acest moment al vieţii. Ca toată lumea, am şi eu data mea de expirare. Ştiu că am patru cărţi „coapte” în mintea mea… Dar am oare anii pentru a le „transcrie”? Ştiu că datorez doctoranzilor mei tot sprijinul (fiecare teză e grea, nu încep cu nimeni proiecte banale, n-am vreme pentru mediocritate). Ştiu că mai am multe cărţi de citit, multe concerte la care vreau sa fiu de faţă, multe spectacole şi multe conversaţii cu cei care îmi sunt dragi şi cu cei pe care îi respect (dacă au vreme pentru mine).

 

Deocamdată, vom citi traducerea românească a ediţiei de la Spandugino, despre care Solomon Marcus, savantul ce constituie „gen(i)ul proxim” al conlocutorului meu de astăzi afirmă că „Mihai Nadin este un pionier al domeniului cunoscut sub numele computational design”, un cercetător care, stăpân pe sistemele anticipative „s-a angajat încă în urmă cu câteva decenii să exploreze această societate a analfabetismului, pe care mulţi dintre noi o ignoră”... De aceea, pentru a stabili suma acestor preocupări şi durata lor consistentă, am făcut trimitere la cărţile tipărite în anii '70 în editurile româneşti şi care fixau profilul de excepţie al unui  tânăr cărturar (absolvent al primei promoţii de ingineri electronişti de la Institutul Politehnic şi al facultăţii de filosofie a Universităţii din Bucureşti) convins că omul care „întemeiază un nou antropocentrism”, renunţă la orgoliile succesive „prin care s-a manifestat în decursul istoriei”...

– Caragiale observase cândva că revoluţiile nu se declară (şi nu au loc cu aprobare de la Primărie)… Ele se declanşeaza când o schimbare devine necesară. Trecerea de la dogmele determinismului cartezian la libertăţile unei viziuni care nu mai reduce lumea la legiile fizicii şi ale chimiei, nu va avea loc numai pentru ca Mihai Nadin e convins de necesitatea acestei treceri. Dar când va avea loc – pentru că va avea loc! – poate că unele dintre argumentele sale (uneori publicate în articole ştiinţifice sau cărţi, alteori în proză sau în alte forme de expresie) vor fi preluate de alţii… Viaţa continuă şi este nemaipomenit de interesantă...