România stă astăzi în noroaie, dar pe un munte de cash

În anii ’90, România nu avea bani. În 1999 era chiar să intre în incapacitate de plată pentru că s-au suprapus trei scandenţe ale unor bonduri de câteva sute de milioane de dolari emise în anii anteriori. Nimeni nu şi-ar fi imaginat că aproape 20 de ani mai târziu, în februarie 2016, două dintre companiile controlate încă de stat stau pe cash de 3,4 miliarde lei (aproape 800 mil. euro).

Situaţia din sectorul energetic, unde companiile cvasimonopol au în conturi sute de milioane de euro, este astăzi ilustrativă pentru întreaga economie. În ciuda unor nevoi uriaşe de investiţii în orice sector de activitate, depozitele companiilor în bănci sunt la niveluri record.

În decembrie 2015, companiile aveau depozite bancare în echivalentul a 107 miliarde lei, în creştere cu 13 miliarde lei faţă de decembrie 2014. Şi aceasta cu toate că dobânzile au devenit ridicole, de sub 0,5% pe an şi există informaţii că unele bănci oferă chiar dobânzi negative la depozite, cel puţin pentru cele în euro, către firme care caută să-şi plaseze banii.

Romgaz obţine profituri uriaşe (1,2 miliarde lei în 2015, la o cifră de afaceri de 4 miliarde lei) şi stă pe cash de 1,6 miliarde lei. Lipsa de viziune a acţionarului majoritar din ultimii ani a dus această companie în situaţia pur şi simplu de a fi mai degrabă ”o bancă” decât o companie de utilităţi.

Când în jur jucătorii regionali iau oportunităţile imediat şi fac crossuri dintr-un sector în altul de activitate în energie şi domenii conexe: de la producţia şi distribuţia de gaz către o reţea de benzinării (Gazprom), distribuţie de gaz şi energie electrică (E.ON), distribuţie de energie şi producţie de energie verde (CEZ), România stă cu companii care ar trebui să devină din campioni naţionali campioni ”regionali” pline cu conturile de cash, dar fără strategii de investiţii pentru deceniile următoare.

Spargerea pe orizontală şi pe verticală a sectorului energetic, unică în Europa, a dus la apariţia unor jucători prizonieri ai propriilor lor activităţi. Astfel, separarea producţiei pe specialităţi (hidro, nuclear, cărbune) şi a lanţului către consumatorul final între producător, distribuitor, transportator şi furnizor a oprit practic jucătorii din sectorul energetic românesc să se gândească la posibilităţi de extindere intersectorială, în aval sau în amonte.

De aici pleacă limitarea extinderii regionale din ultimul deceniu, în pofida resurselor de care dispune România: în top cinci la producţia de petrol şi gaze în Europa, cu independenţă aproape de 100% la consumul de gaz, poziţie la care doar visează ţări din regiune precum  Bulgaria, Polonia, Ungaria sau ţările baltice.

Electrica la rândul său nu reuşeşte să găsească un debuşeu pentru a-şi transforma cash-ul de 2,2 miliarde lei strâns prin ofertă publică în investiţii cu o rentabilitate suficientă care să facă acţiunile companiei cât mai atractive.

Este aproape la fel de rău pentru economie să stai cu banii la bancă şi să nu-i foloseşti când nevoile de investiţii sunt uriaşe ca atunci când nu ai aceşti bani, cum era în anii ’90. Întrebarea este cum să mobilizezi aceste resurse financiare care astăzi inundă România pentru a le transforma în investiţii cu un randament satisfăcător pe termen mediu şi lung.

Cashul din companiile din energie, din economia privată şi din conturile Trezoreriei statului nu arată decât lipsă de imaginaţie, de strategie şi de obiective pe de-o parte, la companiile şi instituţiile de stat, iar la firmele private lipsă de încredere.

România are astăzi unul din cele mai înalte niveluri de producţie hidro în total mix energetic pentru că acum 60-70 de ani au fost oameni care au imaginat viitorul, adică astăzi, într-un anumit fel şi au mobilizat resurse pentru a construi baraje.

Cum au fost făcute rămâne să judece istoria, dar a fost un proiect dus la capăt. Ce folos avem astăzi că Romgaz şi Electrica stau pe aproape un miliard de euro în conturi şi peste 20 sau 30 de ani vom ajunge să fim poate importatori de energie?

Cum este posibil ca Nuclearelectrica să lase de izbelişte lanţul de transformare a uraniului şi chiar producţia de apă-grea când peste tot în lume acesta este un sector strategic şi numai cunoştinţele celor care sunt capabili să lucreze în acest sector valorează sute de milioane de euro?

E dramatic să ai sute de milioane de euro la dispoziţie şi o treime din casele din România să se încălzească cu lemne, să nu dispună de baie în locuinţă, apă curentă şi canalizare. Aceasta este astăzi România. În noroaie, dar pe un munte de cash.