Răzbunarea amară a “economiei”: După 25 de ani, minerii cer de lucru, dar minele se închid. În schimb, la Bucureşti mai apar trei clădiri de birouri pentru 24.000 de gânditori, ochelarişti, pletoşi, yuppies
Săptămâna trecută, România fiind ocupată cu bilanţul DNA, criza bebeluşilor, Brexit, Legea dării în plată (ieşirea agresivă în public a guvernatorului BNR), două ştiri au trecut neobservate, fără să prindă prima pagină sau primul Breaking News. Ele exprimă cel mai bine transformarea economică şi socială a României , cu implicaţii pe scena politică.
Marţi, 200 de mineri de la mina Lonea, care aparţine Complexului Energetic Hunedoara, s-au blocat în mină cerând de lucru şi, mai mult decât atât, au vrut să afle care este viitorul lor. De fapt, care este viitorul minerilor şi a unui întreg sector, care la începutul anilor ’90 era cel mai puternic din România atât economic, cât şi politic.
(Protestele de la CE Hunedoara continuă. Angajaţii de la Mintia au alungat conducerea societăţii)
Acum niciun prim-ministru nu se mai deplasează acolo să stea de vorbă cu minerii, iar sfatul tânărului ministru al energiei Victor Grigorescu pentru ei este să se întoarcă la lucru, să muncească mai mult şi mai bine, pentru că au costuri mari.
Acum 25 de ani, zeci de mii de mineri mărşăluiau şi făceau legea în Capitală, iar orice nemulţumire a lor se lăsa imediat cu majorări salariale şi cu mai mulţi bani trimişi de la Bucureşti.
Luni, cu o zi înainte, în ZF a apărut un articol: “Patru poli de business din Capitală sunt şantiere pentru birouri în care vor lucra 24.000 de oameni”. În zonele Floreasca – Barbu Văcărescu, Bulevardul Timişoara, Piaţa Victoriei şi zona Orhideea-Pasajul Basarab se lucrează continuu, şi zi şi noapte, pentru predarea clădirilor de birouri la timp.
(Patru poli de business din Capitală sunt şantiere pentru birouri în care vor lucra 24.000 de oameni)
Departamentele de HR ale companiilor care se vor muta acolo caută în disperare oameni pentru a ocupa poziţiile deschise. Toată lumea vorbeşte şi cere creşteri salariale, noile clădiri de birouri au săli de sport, centrele medicale în apropiere, cafenele de jur-împrejur şi cele mai noi facilităţi tehnologice. Numai să vină pletoşii, gânditorii, studenţii, ochelariştii, hipsterii, yuppies etc.
Acum 25 de ani, industria extractivă avea 267.730 de angajaţi (anul 1990), iar în 1991 au fost 277.634 de angajaţi. În sectorul IT sau de servicii pentru această industrie nu cred că erau mai mult de 1.000 de angajaţi.
În 2014-2015, în România sunt peste 300.000 de oamenii care lucrează în IT, telecom sau în servicii suport pentru ţară sau pentru întreaga lume. În Bucureşti cred că sunt peste 100.000. În schimb, în sectorul extractiv au ajuns să mai lucreze numai 62.000 (datele statistice pe 2013). Dramatic, nu?
România economică şi a investiţiilor nu mai are nevoie de mineri, ci de programatori, softişti, project-manageri, oameni de marketing şi financiar, ingineri telecom şi de construcţii, sau freelanceri în aceste domenii.
O răzbunare amară pentru cei care acum mai bine de două decenii erau fugăriţi pe lângă Universitate: “Noi nu gândim, noi muncim” era sloganul anilor ’90. Acum sloganele sunt în engleză: “Stay in touch. Stay connected. Empower your future” etc.
Copiii celor din anii ’90 sunt acum în prim-plan, iar lumea este a lor. Toată această generaţie de yuppies (young urban professionals) i-a înlocuit pe mineri ca forţă care poate să schimbe un guvern, să decidă alegerile, să mişte activitatea economică şi socială din cel puţin oraşele mari.
Toată această nouă industrie a ajuns să depăşească agricultura (6% din PIB) şi de mult industria extractivă. Exporturile de servicii pe care le realizează în prezent (16 miliarde de euro) sunt duble faţă de toate exporturile întregii Românii din anii ’90.
Nu cred că cineva a vrut să se răzbune în mod deosebit pe mineri pentru că ei au fost “o bâtă politică” în mâna celor care au luat puterea în anii ’90. Dar evoluţiile economice sunt atât de dure, crunte şi nemiloase, încât schimbă cursul istoriei şi al evenimentelor într-un mod în care nu ne aşteptăm.
La noi în România minele se închid, iar în locul lor răsar clădiri de birouri. Economia, noile investiţi şi noile tehnologii i-au răzbunat pe “golanii” de acum 25 de ani într-un mod amar.