Vacanţe filocalice (I)/ de Gabriel Pătraşcu

Gabriel Pătraşcu s-a născut pe 26 martie 1973, la Constanţa. Este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti în 1997. Din anul 2001 este notar public. A debutat în 1996 cu o povestire SF în revista Anticipaţia.

Volumul de proză scurtă Vacanţe filocalice este câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2015.

Este evident. Proza scurtă revine în forţă după anii de supremaţie a romanului.

Această carte nu este nici Baedeker, nici Michelin, este ghidul lui Gabriel Pătraşcu, cea mai originală şi spirituală  călăuză pe care orice turist împătimit şi-ar dori-o.

Impresiile sale de călătorie, pline de prospeţime şi umor, ocolesc textele seci sau encomiastice din pliantele multicolore şi privilegiază privirea genuină, fără idei preconcepute, care, însă, ascunde o profundă cunoaştere a culturii şi civilizaţiei sacre, dar şi  laice.

Vacanţele filocalice ale lui Gabriel Pătraşcu au darul de a descătuşa hohote de râs homeric şi de a invita la o provocatoare odisee. Iar acesta este doar începutul.

Es Madrid Es Navidad

Toată lumea mă bătea la cap să mă căsătoresc, să fac copii şi să-mi renovez apartamentul. Chiar şi bolnavă de Alzheimer bunică-mea era preocupată de lipsa moştenitorilor mei. Nu mai ştia ce înseamnă banii sau câţi ani avea, dar ştia clar că nu am urmaşi. Chestia asta o rodea. Până la urmă am făcut o concesie societăţii şi mi-am renovat apartamentul. Am renunţat la mobila veche de patruzeci de ani chiar înainte să devină vintage şi să valoreze mai mult decât apartamentul în sine. Am trecut de la linoleum la parchet şi de la geamuri care zăngăneau la cea mai palidă adiere de vânt la termopane imuabile. Am renunţat la toate cărţile şi am aruncat cele două tablouri pictate de taică-miu care atârnau de secole în sufragerie, unul deasupra canapelei în care mi-am pierdut virginitatea, înfăţişând un peisaj de ţară cu un drum şerpuind stingher printre copaci, iar celălalt deasupra unei vitrine plină cândva cu pahare şi bibelouri, transformată de mine în depozit pentru colecţia BPT, înfăţişând câţiva naufragiaţi disperaţi agăţaţi de un catarg printre valurile furioase ale mării, o copie înduioşătoare după Aivazovski. Am aruncat şi canapeaua gloduroasă cu denivelări adaptate conformaţiei mele anatomice, în care dormeam somnul drepţilor cu o bucoavnă în mână, cu ochelarii pe nas şi cu cele patru becuri de 100 W fiecare ale lustrei arzând ca focul sfânt din Muntele Sinai.

Bunică-mea a murit la 90 de ani, dar pregătirile ei pentru acest eveniment au început cu cel puţin 40 de ani înainte. Bunică-miu a ieşit la pensie în 1954 şi de atunci nu a făcut altceva decât să aştepte să moară, treabă care s-a întâmplat abia în 1993. A traversat ca pensionar comunismul, revoluţia furată şi capitalismul sălbatic. Cred că a murit exact atunci când ăia de la pensii se resemnaseră cu ideea că trebuie să-i plătească veşnic o sumă de bani. Cu o asemenea ascendenţă nu e de mirare că mi-am început pregătirile de moarte pe la 20 de ani. În cele mai frumoase vise ale mele atingeam 26 de ani. Faptul că am ajuns la 40 a fost o surpriză totală. Văzând că nu mai mor mi-am zis că n-ar fi rău să-mi renovez totuşi apartamentul. Dar asta nu mi-a băgat idei tâmpite în cap. În ciuda faptului că vara stau pe un colţar şucar, sub un tapet nemţesc înfăţişând un câmp de bambus sau ceva de genul ăsta şi cu o mişcare lejeră pornesc aerul condiţionat Daikin, tot mai sunt convins că o să întind copita în scurtă vreme.

Toate operaţiunile astea cu aruncatul obiectelor, cu renovarea, cu alegerea culorii gresiei şi a mărcii chiuvetelor şi duşului, îndreptarea pereţilor, şlefuirea cu şmirghel sub lumina unui proiector, vopsirea caloriferelor, aplicarea nenumăratelor straturi de amorse, implantarea spoturilor precum şi discuţiile interminabile despre lăţimea patului din dormitor m-au marcat atât de profund, încât la finalul anului am plecat la Madrid să-mi spăl creierul, convins fiind că am făcut greşeala vieţii mele nemutându-mă cu chirie.

Madridul m-a primit cu braţele şi cu sticlele deschise, iar partea a doua mi-a plăcut cel mai mult, în ciuda faptului că m-am lăsat de băut. Când o să mă hotărăsc să mă sinucid prin intoxicaţie etanolică, Madridul o să fie în capul listei ca loc de desfăşurare a evenimentului. Prima oară m-am lăsat de băut la 15 ani ca urmare a unei beţii crâncene. Mi-a fost atât de rău încât am crezut că nu mai am ficat. Maică-mea nu ştia ce e cu mine. Nu pricepea. I-am zis că mi s-a făcut rău de la nişte alune. Ale dracu’ alune erau râncede. Nu după multă vreme m-am apucat din nou de băut, sub influenţa nefastă a lecturilor din Sienkiewicz. Niciodată nu o să pricep de ce părinţii insistă atât de mult ca loazele lor să citească. Cele mai mari prostii din cărţi le-am învăţat. Eram la ora de rezistenţa materialelor şi un coleg a scos o sticlă de vin de un litru. Era tare mândru de vinul lui făcut din sfânta boltă. Următoarea greşeală pe care a făcut-o a fost să ne dea să gustăm. Cu Pan Zagloba în faţa ochilor dând pe gât un chiup de mied sub privirile admirative ale pălmaşilor în Prin foc şi sabie, am înşfăcat sticla şi am băut aproape tot vinul dintr-o suflare. Am lăsat doar un pic pe fund, de politeţe. Bunicel, am zis eu, ştergându-mă la gură cu mâneca halatului albastru murdar de ulei şi de alte chestii, să mai aduci. Tipul şi-a recuperat sticla profund jignit. A băut el restul ăla de 5 mililitri, după care a aruncat sticla la gunoi. Nu a mai adus niciodată nimic. După aia m-am tot lăsat şi m-am tot apucat de băut. La Madrid m-am apucat din nou. Vin, bere, cidru, coniac, whisky. Era imposibil altfel. În orice cârciumă intram, şi absolut la orice oră, erau cetăţeni care trăgeau vârtos. Lumea stătea în picioare, umăr la umăr şi bea cu o sete de nestăvilit. Bărbaţi şi femei, cot la cot, fără deosebire şi fără figuri. Vorbea fiecare cu fiecare şi bea fiecare cu toată lumea. Habar n-am care este speranţa de viaţă a madrilenilor, dar, dacă ea depăşeşte 50 de ani, înseamnă că au dezvoltat un ficat secundar care se ocupă numai de alcool şi îl transformă în endorfine ceea ce până la urmă nici nu este o idee tocmai rea.

Primul contact cu Madridul mi-a creat convingerea fermă că nu o să-mi recuperez niciodată bagajele din măruntaiele monstruosului Terminal 4 al Aeroportului Barajas. Am mers kilometri, am urcat şi am coborât zeci, sute de trepte, am luat lifturi şi tocmai când credeam că o să pun labele pe geanta mea răpciugoasă maro, cumpărată cu un deceniu în urmă de la Mega, a trebuit să mă urc într-un tren. Acolo i-am pus cruce. E adevărat că am înfruntat o organizare de tip latin, în care atributul fundamental al serviciilor oferite îl constituie frescele de pe ziduri, de înaltă ţinută artistică de altfel, dar în cele din urmă am ieşit victorios cu geanta maro în braţe purtată cu grijă în metroul către Nuevos Ministerios. De la bun început m-am simţit ca acasă. Metroul era murdar, aglomerat, iar oamenii cam şleampeţi şi cu figurile celor preocupaţi de ce o să pună mâine pe masă. Dar în scurtă vreme am întâmpinat o problemă aproape insurmontabilă. Am tras la un hotel de lângă Mercado Barcelo. În ciuda faptului că era de patru stele nu avea papuci în cameră. Maia a fost distrusă. Ce hotel e ăsta a întrebat ea în timp ce se învârtea nervoasă între fereastră şi uşa de la baie. Uite de la chestiuni din astea minuscule se strică cele mai frumoase momente. Cum a păţit moş Grigore când a pus labele pe blonda aia ţeapănă şi plină de caşcaval. A dus-o la Soleta. Ea şi-a luat un filet mignon din care a ciugulit ca o căprioară. El şi-a luat o vacă Stroganoff pe care a stropit-o cu vreo trei sute de votcă Kutuzov. Mai înainte băuse cu mine la Ozana vreo trei-patru sute de brandy Bis. După ce au terminat acolo au coborât pe plaja de la Modern, că tot era alături. Noapte, stele, valuri. Deodată, s-a năpustit romantismul peste Grigore şi a înhăţat-o pe blondă. A trântit-o pe nisip şi i-a aplicat o ventuză. De fapt, nici nu a apucat să-i vâre bine limba în gură că a făcut explozie cocteilul de votcă Kutuzov şi brandy Bis. Cu o ultimă resursă de luciditate, s-a desprins din braţele blondei care nu voia să-i dea drumul cu nici un chip şi a direcţionat explozia către nisip, cel puţin după spusele lui. Cert este că relaţia lui cu blonda s-a terminat exact în clipa în care trebuia să înceapă. În clipa aia nu mai vedeam nici clădirile burgheze elegante, nici promisiunea pofticioasă a Mercado-ului, nici cafenelele cu bocadillo de Iberico, empanadas de ton şi ciocolată caldă, vedeam doar parchetul alb lipsit de covor şi de papuci. Şi n-are nici covor, a zis Maia, eu cum merg pe aici, ăia din Istanbul aveau papuci. Şi aveau şi fierbător pentru ceai, am întărâtat-o eu. A aruncat o privire scurtă spre colţul unde trona un fotoliu roşu zbanghiu şi futurist, sub un lampadar futurist, unde ar fi fost loc suficient pentru un cuptor electric şi trei fierbătoare, dar unde nu se afla nimic în afară de haina mea aruncată neglijent. Cred că mai ales imaginea fularului măturând cu râvnă parchetul a scos-o din minţi. S-a refugiat în baie de unde s-a auzit apa curgând cu violenţa cascadei Niagara însoţită de o serie destul de lungă de imprecaţii greu de identificat. După aia am ieşit să căutăm papuci. Nici nu am dat colţul bine că am nimerit peste un magazin chinezesc plin de ciurucuri. Dar nici ăştia nu aveau papuci. Aşa că am luat nişte converşi. Ne-am întors la hotel să lăsăm cutiile. Înainte de plecarea din patrie am consultat pe internet zeci de site-uri cu starea vremii. Toţi, dar absolut toţi, ziceau că la Madrid erau 16 grade. Chiar şi în patrie erau 15 grade. Nu ştiu cum se face, dar s-au înşelat toţi. Eu ca eu, dar Maia era vânătă de frig. Ne-am întors la chinezi să luăm un pulover. După aia din nou la hotel. Apoi s-a ajuns la concluzia că nici cu pulover nu era bine. Trei magazine mai încolo am găsit o haină albastră cu glugă, îmblănită, numai bună pentru 16 grade. Am luat-o şi pe ea şi iar ne-am întors la hotel. În mai puţin de o oră ne-am întors la hotel şi am plecat de la hotel de vreo patru ori cărând diferite cutii şi sacoşe pentru că mi-a venit ideea să iau o sticlă de apă şi, dacă tot am ajuns la alimentara de lângă hotel, am luat şi portocale, mandarine, mere, jamon, brânză, pâine şi biscuiţi digestivi într-o cutie mare care a aterizat lângă fotoliul futurist şi a rămas intactă, moştenire cameristei de culoare care dădea buzna peste noi în fiecare dimineaţă, în ciuda plăcuţei cu DO NOT DISTURB pe care o agăţam cu încăpăţânare de mânerul uşii. După astfel de eforturi epopeice, am depăşit zona magazinelor şi am ieşit în Gran Via, nu înainte de a trece prin faţa altui negoţ chinezesc unde atârnau în stradă vreo 50 de perechi de papuci. Toată agitaţia asta mercantilă îmi crease o poftă de mâncare colosală aşa că mi-am stricat dieta de supă de legume şi pilaf de hrişcă, mei şi bulgur, cu două felii de pizza dreptunghiulare şi fierbinţi, crocante, cu brânză şi trufe pe care le-am înfulecat sub pancarta cu Es Madrid Es Navidad care trona deasupra străzii, de la magazinul „Oysho” până la alt negoţ de chinezi din vitrina căruia se hlizeau nişte urşi roz din pluş şi cel puţin 32 de pisici metalice, care ne făceau cu mâna vesele şi bine dispuse. Toată după-amiaza mi-am petrecut-o la „Oysho”. Era un magazin mare, cu două etaje, aşezat pe un colţ, cu ferestre gigantice care ofereau o deschidere panoramică spre Gran Via, spre turmele de cetăţeni care se înghesuiau într-un şir neîntrerupt pe ambele trotuare, spre magazine, cârciumi, cinematografe şi muzee ale jamon-ului tapetate cu pulpe de porc pe fiecare centimetru pătrat. La etajul doi am descoperit un scaun stingher cu vedere spre scara răsucită pe care tot urcau şi coborau cliente. Din difuzoarele ascunse prin pereţi se revărsa un swing zglobiu cu nuanţe de zurgălăi. M-am lăsat cuprins de spiritul Crăciunului şi am aţipit câtă vreme Maia proba câteva rafturi de pulovere şi pijamale.

Pot să spun cu mâna pe inimă că mi-au plăcut madrilenele. Nu că ar fi fost cine ştie ce frumuseţi. Nici vorbă. Mi-au plăcut pentru că erau relaxate, fără complexe, dornice de viaţă, cu ochii lipicioşi, beţive într-un mod care făcea ca beţia să pară o virtute, elegante fără să fie ostentative, frumoase fără să aştepte ceremonia de încoronare, comunicative şi modeste.

(va urma)

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească