Gândul: Cel care se luptă cu sonata lui Bartok. „Am luat-o razna complet”
Ce ne-a făcut omul ăsta? A luat Stradivariusul la cântat şi a cotrobăit România. Alexandru Tomescu, de nouă ani în turneu cu vioara Stradivarius. Asta da istorie!
„Prima dată, la primele turnee, primele două - trei turnee, aşa, lumea venea la concerte atrasă de faima asta... a viorii, să o vadă, nu să o audă şi pe urmă şi-au dat seama că nu e mare lucru de văzut la vioară, dar este ceva interesant de auzit şi încetul cu încetul am reuşit să transform notorietatea asta pe care o avea vioara de obiect, într-o notorietate simbolică, într-o notorietate culturală. În ultimii ani, mai precis din 2011, am luat-o razna complet, nu vreau să mai prezint publicului programe care să fie confortabile.
Anul acesta a atacat Bela Bartok. Imposibil de cântat, fiindcă Bartok a transpus „imposibilitatea vieţii”. Sonata lui Bartok a fost scrisă pe când al doilea război mondial era fără sfârşit. Violenţă, tragedie. Bartok trăia ca refugiat în America, fără bani, cu sănătatea scârţâind.
„Partitura de-o vezi, ai deja imaginea completă a catastrofei care-i acolo. Pe mine mă pasionează şi alpinismul, mă pasionează, aşa, la un nivel teoretic. Dar, în această sonată de Bela Bartok, a trebuit să fac.... am avut efectiv senzaţia că trebuia să mă caţăr pe un perete perfect vertical, fără nici o priză, fără nimic. Deci eu, efectiv, în fiecare zi, o zi după alta, încercam să-mi construiesc nişte mici puncte de sprijin, o măsură, deci nişte unităţi din astea, câteva secunde, să pot să le leg una de celelalte, să poată să se închege o primă idee muzicală acolo, pentru ca eu să pot merge mai departe, fiindcă, nu... deci, cu unghiile şi cu dinţii se apără sonata asta de orice intrus şi trebuie s-o cucereşti în primul rând fizic, să poţi s-o cânţi, pe urmă este a doua etapă în care o stăpâneşti fizic, ca un armăsar de ăsta pur-sânge. Muzica trebuie să o stăpâneşti şi de fiecare dată să intri în ea în aşa fel încât ea să poată izvorî din tine”