Călăreţul polonez (I)/ de Antonio Muñoz Molina

Autor: Ziarul de Duminica 22.09.2016

Naratorul-protagonist, specialist în traducere simultană, care călătoreşte prin lume la diferite congrese internaţionale, îşi povesteşte viaţa femeii cu care va trăi o pasionantă iubire, cu întâlniri, despărţiri şi regăsiri în timp, Nadia, căreia îi descrie orăşelul său natal, Mágina, şi pe locuitorii săi. Facem cunoştinţă astfel cu străbunicul protagonistului, Pedro, copil găsit, emigrat un timp în Cuba, bunicul său, jandarm în Garda de Asalt, care în 1939 ajunge într-un lagăr de concentrare, cu părinţii săi, ţărani umili ce duc o viaţă resemnată; şi trăim propria sa copilărie şi adolescenţă tulbure într-o urbe în plină transformare. De-a lungul a mai bine de un veac, din 1870 până la Războiul din Golf, toate aceste personaje şi multe altele îşi împletesc vieţile într-un captivant mozaic prin care se recreează un trecut ce luminează şi defineşte personalitatea naratorului. Ţesut pe urzeala unor date biografice reale, acest magnific şi prodigios roman se transformă într-o autentică aventură istorică în care converg diverse întâmplări, trame secundare, ce se contopesc cu cea principală, îmbogăţindu-se şi explicându-se reciproc pe parcursul naraţiunii. Romanul este o excelentă frescă a Spaniei secolului trecut, splendidă poveste de iubire desfăşurată în diverse colţuri ale lumii şi o tulburătoare naraţiune prin evocarea repetată a călăreţului misterios.Călăreţul polonez a obţinut Premiul Planeta (1991) şi Premiul Naţional de Literatură (1992) şi este considerat unul dintre marile romane ale literaturii contemporane, care captivează cititorul de la prima până la ultima pagină.

 

Antonio Muñoz Molina (1956, Úbeda) a studiat ziaristica la Madrid, a absolvit Istoria Artei la Granada şi a publicat un impresionant număr de titluri: El Robinson urbano (1984, Diario de Nautilus (1985), La huerta del Edén (1996), Las apariencias (1996), Pura alegría (1996), La vida por delante (2002), toate, culegeri de articole de presă,au obţinut premiile González-Ruano pentru jurnalism şi Mariano de Cavia. Dintre romanele sale, extrem de elogiate de critică şi apreciate de public, amintim Beatusille (1986, Premiul Ícaro), El invierno en Lisboa (1987, Premiul Criticii şi Premiul Naţional pentru Literatură, 1988, publicat în română în 2009, în traducerea Ilenei Mihăilă), Beltenebros (1989), Los misterios de Madrid (1992), El dueñodel secreto (1994), Nada delotromundo (1994), Ardorguerrero (1995), Plenilunio ( 1997, Premiul Femina), CarlotaFainberg (2000), Sefarad (2001, publicat în română în română în 2008, în traducerea Eugeniei Alexe Munteanu), En ausencia de Blanca (2001), Ventanas de Manhattan (2004), El viento de la Luna (2006), La noche de lostiempos (2009) y Como la sombraque se va (2014). A publicat, de asemenea, mai multe volume de eseuri, jurnale şi alte scrieri. Din anul 1995 este membru al Academiei Regale Spaniole. În 2013 a primit prestigiosul premiu Príncipe de Asturias.

 

O emoţie inaccesibilă în străfundurile timpului şi înfiorând totodată însuşi momentul ce-l trăieşte acum cu ea; asta vrea să-i povestească, nu amintiri nici cuvinte ci puţinele imagini ce acum îi revin în minte  cu o delicată forţă, fără să intervină dorinţa, fără să le aducă nostalgia, trezite de duioşia lui pentru Nadia, ca nişte ecouri de nume şi mângâieri prelungite înspre trecut, deşi nici cuvântul acesta nu-i place, i se pare inexact, probabil mincinos, nu poate fi trecutul ceea ce trăieşte acum în el, este chiar  prezentul pe care  îl simte zvâcnind cu  potolită suavitate în pulsul Nadiei, când o îmbrăţişează pe la spate şi îi ţine sânii în mâini sânii ei, prea iubitul meu îmi este ca un mănunchi de mirt, care se odihneşte între ţâţele mele (Cântarea cântărilor), citeşte ea în Biblia ce a aparţinut lui don Mercurio, când degetele îi alunecă între coapse şi această pulsaţie intimă pe care o simte în buricele degetelor umezite urcă precum o uşoară descărcare electrică până la inima ei şi intră în aceeaşi cadenţă cu el şi-i trezeşte din nou dorinţa, când îi mângâie genunchii şi îi sărută şi coboară mai jos  ca să-i simtă picioarele şi să le sărute şi simte din nou pulsaţia sub pielea întinsă a gleznei, ce frumoase îţi sunt picioarele în încălţămintea ta, fată de domn (Cântarea cântărilor) spune, ea sau el, uită sau nu disting ale cui sunt senzaţiile, cuvintele, mâinile, îmbrăţişarea ce-i înlănţuie când se cambrează  sau se întind unul peste celălalt, fire de mătase  înfăşurându-se  şi strălucind în contre-jourul unei dimineţi instantanee şi în acelaşi timp îndepărtată, fire gălbuie pe care le ţeseau viermii de mătase când începeau  să-şi formeze aproape în mod invizibil încă gogoşile, frunzele umede de dud, îi povesteşte Manuel, învelite într-o cârpă udă ca să se menţină proaspete, culese de pe jos de sub copacii mari de pe străzile din apropierea garnizoanei; el era un copil fricos şi nu se urca până la frunziş, el şi prietenul lui Félix rămâneau să se uite la băieţii mai mari ce se căţărau ca nişte maimuţe şi ajungeau la crengile unde ieşiseră frunzele cele mai fragede. Ei, Félix şi el, culegeau de pe jos frunzele aruncate de ceilalţi, le întindeau una peste alta ca şi cum ar fi fost stampele unei colecţii, de culoare verde închis şi lucioase, un verde umed cu miros de sevă şi de suc de dudă strivită, ţineau viermii de mătase în cutii de pantofi pe care le căptuşeau pe dinăuntru  cu frunze de dud.

Nu le e de ajuns să se privească şi să ştie cine sunt cu o certitudine şi un orgoliu pe care   nu le-au cunoscut niciodată până acum, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi singura oglindă posibilă a chipului celuilalt şi de asemenea singurul chip pe care ochii lor doreau să-l privească; vor să se întâlnească în timpul în care încă nu se cunoşteau şi în lumea în care nici unul din ei doi nu se născuse, şi li se pare că  în tot ceea ce văd  şi îşi spun, în tot ce se trezeşte în mod simultan în ei ca forţa aproape dureroasă cu care li se dezvăluie regatele necunoscute ale trupurilor lor istovite de dragoste şi renăscute dincolo de limitele pasiunii, a temerii şi a pierderii cunoştinţei, a existat încă de la început un impuls al predestinării  sau un destin  care fără ca ei sau altcineva să ştie îi proteja şi îi apăra,  îi făcea mai  puternici în faţa nenorocirilor, a singurătăţii, a greşelilor  sau  a exilului, născuţi fiecare din ei în alt capăt de lume şi fără nici cea mai mică posibilitate nu numai de a se cunoaşte  ci şi de a avea ceva în comun, poate doar tonurile albăstrii al peisajelor ce se vedeau în depărtare în zilele mai senine; Nadia conturul Manhattan-ului de pe celălalt mal al Est River-ului, Manuel vârfurile muntoase din Mágina dincolo de plantaţiile de măslini şi de Guadalquivir.

Acesta a fost primul orizont îndepărtat pe care l-au văzut ochii săi; acum îşi dă seama că a fost modelat şi educat de acesta în aceeaşi măsură ca de vocile bătrânilor săi, şi că poate astfel a învăţat de la amândouă acel neastâmpăr de a descoperi mereu ceea ce se află un pic mai departe, de a merge ceva mai încolo de locul unde ajungea privirea sa şi până  unde se întindeau amintirile sale. De mână cu tatăl său, când a început să meargă, cobora pe strada Trece de Septiembre sau Dieciocho de Julio şi ajungea până  la terasamentul de unde se vedea toată măreţia diafană şi albăstruie a văii. Îl lua ameţeala privind ferestrele cazarmei orientate spre miazăzi  şi marele rezervor de apă, ridicat deasupra unei schele de fier, unde se spunea că o dată s-a înecat un recrut. Zidurile cazarmei, care în partea de sud se ridicau chiar la marginea terasamentului, erau aşa de înalte ca cele ale castelelor pe care trebuiau să le escaladeze eroii din poveşti, şi în spatele acestor ziduri a trăit sau trăia acel bărbat despre care i-a auzit vorbind pe bătrânii săi cu mult înainte de a fi conştient de faptele lui,  maiorul Galaz, o figură imaginară şi puternică cu cizme înalte şi pistol la brâu,  la fel de mitologică precum don Manuel Azaña sau  generalul de bronz ce se afla în piaţa Reloj. În nopţile de iarnă, înainte de-a adormi, auzea printre şuierăturile vântului goarna de la cazarmă ce suna stingerea. O vede pe maică-sa foarte tânără, aplecată deasupra lui în camera grinzii, vede plafonul de paiantă ca cel al unei şuri, masa cu brasero alături de o fereastră pe unde intra mereu un soare gălbui şi static  din a cărui claritate făceau parte, ca şi cum ar fi fost făcute din aceeaşi materie în acelaşi timp vizibilă şi sonoră, zgomotul păsărilor din frunzişul castanilor de India şi cântecele fetiţelor ce săreau coarda în târziile înserări de aprilie şi de mai, când după ce ieşeau de la şcoală mai rămâneau câteva ore de soare. Dar acum nu e cuprins de amintirile celorlalţi; ca şi cum s-ar apropia înotând de mal şi ar întinde cu teamă piciorul spre fundul apei şi ar atinge nisipul, păşeşte pe cel dintâi ţărm care este cu adevărat al lui, adânc încă, nesigur, aproape inaccesibil, dilatat şi fidel ca întinderea paradisului. Deasupra unui bufet, la înălţime pe o linie orizontală la care mâinile lui nu ajung, sunt ceşti de cafea cu desene de peşti de culoare crem pal şi mici animale făcute din cartonul  cutiilor de medicamente. Nemişcată, lipită de perete îşi întinde aripile o pasăre de porţelan şi el o priveşte ore întregi din leagăn şi se miră că nu începe să zboare ca celelalte păsări pe care le vede când stă pe scaunul lui lângă fereastră. Dar totul e la înălţime şi foarte departe, ca nişte umbre proiectate pe tavan ce străbat în diagonală grinda, ca  faţa tatălui său când el îi îmbrăţişează genunchii şi întinde mâinile în sus şi abia dacă-i atinge cureaua. 

Ceea ce a  auzit povestindu-se şi ceea ce nu-şi mai aminteşte aproape se confundă în regiunile cele mai de demult ale memoriei sale  ca pământul şi cerul în orizontul nocturn. „Tu te-ai născut în anul marilor îngheţuri”, i-au spus, şi cuvintele acestea, ce se referă la propria lui viaţă, i se par  că fac aluzie la un timp cu mult anterior nu numai  acestuia, ci întregii existenţe umane, o vârstă foarte obscură şi nelocuită ca primele secole ale lumii. În plină zi taică-su stă întins în pat şi el îşi dă seama că acea prezenţă nu este normală în ordinea imutabilă a lucrurilor, la fel ca mirosul medicamentelor şi a spirtului ars într-un recipient de metal ce rămâne în aer după plecarea acelui om temut, gras, chel, cu mustaţă neagră, căruia-i spuneau medic, doctorul Medina. La capătul patului chipul tatălui său e galben pe faţa de pernă albă, galben şi bărbia gri. Vine alt om şi se aşează lângă pat. Îi zâmbeşte în timp ce-l ia în braţe, şi el simte că nu e greu, îl aşează pe genunchi, ia în mână o cutie de medicamente şi o foarfecă  şi degetele şi foarfeca strălucitoare se mişcă un timp într-un fel confuz şi la sfârşit  în palma omului nu mai e cutia alungită de carton ci un câine lătrând, cu botul aşa de ascuţit ca celălalt câine pe care mişcarea degetelor omului îl proiectează pe albul de var al peretelui. „Vere, curaj, aude că spune, eu am să aştept să te faci sănătos şi să mergi cu mine la Madrid, aici nu e decât sărăcie.” Omul continuă să zâmbească şi din mâinile sale şi din lamele ascuţite şi strălucitoare ale foarfecei apare alt animal, acum un măgar cu urechile ridicate, cu un coş şi două ulcioare mici de hârtie. El se joacă pe jos cu animalele alea şi apoi  deschide ochii şi se ridică în leagăn şi atunci este aproape seara şi figurile albe, albastre şi verzi ale animalelor de carton stau aliniate la o înălţime de neajuns pe bufet, defilând între ceştile de cafea cu desene de peşti. Defilează şi nu se mişcă, la fel ca pasărea de lângă perete, ce zboară şi  rămâne mereu pe loc. Lângă pat aerul este atât de cald ca şi faţa tatălui său. Căzuse la pat, i-au spus după aceea, şi a stat câteva luni cu febră, şi ca să plătească medicamentele şi  vizitele doctorului au trebuit să vândă vaca pe care o cumpăraseră când s-au căsătorit, şi n-a putut pleca cu vărul său Rafael, care şi-a găsit un loc bun de muncă la Madrid. Vărul Rafael  venea să-l vadă în fiecare după-amiază, când se întorcea de la câmp, venea cu pantalonii murdari încă de noroi şi mirosind a fân şi a bălegar, nu ca medicul, de care îi era frică şi mai mult pentru că mirosea a doctorii şi a parfum şi a flacără albastră de spirt şi avea mâinile albe şi molatice ca ale popilor. În timp ce vorbea, aşezat la capul patului, vărul Rafael lua o cutie de pe noptieră şi o foarfecă şi din palma mâinii sale ieşea un animal de carton: un câine lătrând, o pisică cu mustăţile zbârlite, un măgar de sacagiu, un cal în galop. Crescuseră amândoi şi acum pentru prima dată trebuiau să se despartă, dar vărul Rafael îşi întârzia plecarea, au să găsească un loc de muncă pentru amândoi, şi dacă luau o cameră la aceeaşi pensiune economiseau mai mult şi puteau să-şi aducă mai repede familia la Madrid. Era o minciună că la Barcelona sau în Germania găseşti mai uşor de lucru; cum să fie, dacă Madridul este capitala. La Madrid dacă te îmbolnăveşti, medicamentele le plăteşte asigurarea, şi continui să primeşti leafa până când te faci bine, şi sunt robinete cu apă în toate casele şi aragaze şi băile au faianţă până sus în tavan. În lume, foarte departe de Mágina, se întâmplau lucruri extraordinare, erau avioane cu reacţie, ale căror urme pe cer deveneau roşiatice pe înserat, maşini de săpat, de secerat grâul şi chiar de cules măsline fără să fie nevoie ca sute de oameni să-şi rupă spinarea în schimbul unui salariu de mizerie, doar apăsând pe un buton, erau sateliţi ce făceau înconjurul lumii într-o singură zi şi foarte curând  o să fie mult mai comod şi mai rapid să mergi pe lună decât să mergi de la Mágina în capitala provinciei în autobuz. Într-o zi, vărul Rafael în loc să vină în hainele lui de lucru a venit îmbrăcat în costum cu cravată, şi el a văzut că încheietura mâinilor păroase îi ieşea mult din mânecile hainei şi a auzit cum pantofii săi negri scoteau un sunet ciudat când mergea. A aşteptat  ca mâinile şi foarfeca să înceapă să se agite, dar de data asta au rămas nemişcate pe genunchi, pe stofa în dungi a pantalonului vărului Rafael, care era la fel ca cea a costumului din şifonier al tatălui lui. Vărul  Rafael l-a sărutat  de două ori  pe obraji pe taică-su, care abia  putuse să se ridice mai sus pe pernă, şi apoi i-a strâns mâna  maică-sii, iar pe el l-a sărutat, l-a ridicat în mod vertiginos în sus până când a atins grinda cu capul şi când l-a lăsat din nou jos  un pic ameţit vărul Rafael i-a pus ceva în palmă; când a deschis-o nu avea în ea  un animal micuţ, ci o bomboană de mentă învelită într-o hârtie cerată.

Dar acest loc fără timp, fără forme precise, fără legături succesive între obiecte, chipuri, cuvinte răzleţe şi senzaţii, este în acelaşi timp fundalul vieţii părinţilor săi care în mod sigur nu semăna cu paradisul  pe care  îl ţine minte el. I-ar plăcea să-i întrebe şi ştie că n-o va face. O întreabă pe Nadia, privind fotografiile fiului ei; cum o să fie pentru el peste ani acest timp în care trăim noi doi, ce o să-i rămână în minte din acest apartament, pentru el cu siguranţă nemărginit,  cum o să-şi amintească de clădirile întunecate de peste drum unde încep să se aprindă încetul cu încetul  luminile. Poate că nici el n-o să îndrăznească să ceară să i se povestească, din timiditate sau poate din teamă, din pudoarea de a-şi imagina tinereţea părinţilor săi şi gradul de dorinţă pe care îl avea fiecare din ei în momentul când l-au conceput. Căci e posibil ca la naşterea cuiva să nu fi intervenit dragostea; la urma urmelor, Manuel vede originea sa ca pe o mare gaură neagră, de abandonare şi poate chiar de suferinţă, o durere cu care a fost marcat în suflet pentru totdeauna  la naştere, înainte chiar, într-una din primele nopţi pe care le-au petrecut părinţii săi în camera grinzii, mai ciudat încă de imaginat pentru că el nu exista, şi pentru că aproape că nu vrea să îndrăznească s-o facă,  ce au gândit sau şi-au spus când au rămas  cu adevărat singuri pentru prima dată de când se cunoşteau, după ce au urcat tăcuţi scara  până la ultimul etaj şi au închis uşa de la mansarda unde îşi îngrămădiseră cu greu  mobilele recent primite în dar, ce încă mai miroseau a lac şi a lemn, bufetul, patul conjugal, crucifixul, fotografiile de la nuntă cu semnătura aurie a lui Ramiro Retratista, Cina cea de Taină în relief din cositor nu din argint, şifonierul şi paharele de cristal, masa mare şi cele şase scaune tapiţate pe care nu le-au folosit niciodată dintr-un fel de respect, ca şi cum ar fi făcut parte,  ca şi serviciul de cafea şi serviciul de masă de porţelan, din sufrageria altora, a unei familii de fantome.

Nu ştie sau nu vrea să-şi imagineze, pleacă de lângă Nadia şi se duce în camera unde este cufărul lui Ramiro Retratista, se uită indiferent la lumina înserării de după jaluzele, aude cutremurarea traficului de pe bulevarde, îndepărtat şi continuu ca o cascadă, caută între fotografiile de la nunta părinţilor săi şi rămâne o clipă privind  la lumina lămpii de pe biroul ei, aceeaşi fotografie ce se află chiar acum atârnată pe un perete în casa din Mágina, în camera aceea ce se numeşte salon şi unde nu intră niciodată, pentru că acolo sunt încă şi acum bufetul şi vitrina cu paharele de cristal şi masa înconjurată de cele şase scaune solemne. Se uită  de aproape la chipurile tinere ale părinţilor săi, care au deja acel aer abstract al fotografiilor vechi cu necunoscuţi, de parcă o dată cu trecerea timpului şi-ar fi pierdut identitatea lor unică şi s-ar fi transformat în figuri alegorice ale unui  trecut dispărut. Îi întreabă pe acel bărbat şi pe acea femeie de la distanţa celor treizeci şi şase de ani şi vrea să afle din expresia  privirilor şi a felului cum zâmbesc şi îşi ating mâinile ceea ce ei niciodată n-au să-i spună, nici lui şi  nici nimănui altcuiva; inocenţă, neîncredere, mândrie, singurătate, teamă, şi poate de asemenea un pic de brutalitate şi stângăcie, un ţipăt înăbuşit şi un gâfâit violent în întuneric. Se uită la ochii tatălui său din fotografie; când sunt împreună, în puţinele ocazii când s-a dus la Mágina în ultimii ani, amândoi evită să se privească  în faţă. Se uită la ochii unui bărbat de douăzeci şi cinci de ani care în ziua nunţii, în studioul lui Ramiro Retratista, drept alături de logodnica lui, nemişcat într-un racursi artificial în faţa unei grădini franceze, nu-şi relaxează muşchii încordaţi nici nu-şi îmblânzeşte expresia pupilelor, ce privesc fix nu aparatul de fotografiat ci solitarele impulsuri ale voinţei sale. Strânge din dinţi, aproape că nu ştie sau nu poate să zâmbească, aşa cum nu ştie sau nu poate să-şi întindă în mod normal braţul şi s-o cuprindă pe după umeri pe ea, ce parcă stă aşezată în mijlocul  fustei  mari de satin strălucitor şi vrea să etaleze fără succes un zâmbet de fericire nupţială îngheţat pe buzele ei, imitând fără să-şi dea seama zâmbetul actriţelor de cinema,  ale femeilor de pe felicitările pe care şi le trimit iubiţii în ziua de Sfântul Valentin şi de pe copertele revistelor de modă. Acum tatăl lui are părul alb şi faţa mai  buhăită, şi vârsta i-a îmblânzit trăsăturile, dar tot îl recunoaşte în acea fotografie din tinereţe, ca şi în cele din adolescenţă pe care le-a văzut,  după felul în care privesc ochii lui, după pasiunea, necunoscută lui, ce străluceşte cu o intensă răceală în ei, cu un orgoliu tăcut, disciplinat şi fără speranţă; cine a fost, cine este acum cu adevărat, în ce măsură simte că visele sale au eşuat sau că s-au irosit, cum este şi ce gândeşte când e singur.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura clujeană Casa Cărţii. Traducere de Eugenia Alexe Munteanu