Virgil Nemoianu la Spandugino/ de Ziarul de duminică

Născut în martie 1940, Virgil Nemoianu este unul dintre cei mai reputaţi teoreticieni, critici literari si filosofi ai culturii contemporani. A fost profesor la Catedra de Engleză a Universităţii bucureştene, ulterior profesor universitar în diferite centre americane; cea mai lungă carieră în învăţământul universitar a avut-o la Catholic University of America (Washington). A mai predat la Universităţi din Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati si Berkeley şi a conferenţiat în peste 50 de universităţi din Europa şi America de Nord. Specialist în literatură engleză şi teoria literaturii, operele sale subîntind domenii, teme şi problematici dintre cele mai variate: literatură română, literatură engleză, literatură americană, romantism european, raportul literaturii cu celelalte arte şi cu ştiinţa, raportul dintre artă şi societate, postmodernismul, importanţa religiei şi a tradiţiei, natura şi destinul canonului cultural etc. Este autor şi coordonator al multor volume de teoria literaturii, literatură comparată sau filosofia culturii.

Prestigioasa editură Spandugino i-a dedicat o serie de autor, admirabil tipărită, în care au apărut:

Opere I.1. Structuralismul, Calmul valorilor  (Operele care fac obiectul prezentului proiect editorial sunt remarcabile prin competenţa profesională, atenţia analitică şi pertinenţa valorilor pe care le propun. Structuralismul reprezintă una dintre primele poziţii polemice în raport cu şcoala, metodele şi oportunităţile Structuralismului, dar totodată o atentă radiografiere iniţială a acestora. Calmul valorilor se distinge prin suma de analize de critică literară, teoria literaturii şi literatură comparată şi universală, exemplare până astăzi prin erudiţia şi forţa lor interpretativă.)

Opere 2. Trilogia Romantismului (Analizând un spectru mai larg de scriitori de origine: engleză, franceză, germană, italiană, rusă şi a altor scriitori de origine est-europeană, Virgil Nemoianu oferă aici o caracterizare coerentă a perioadei 1815-1848. Acest lucru se numeşte epoca de domesticire a romantismului.)

Două volume abia apărute şi care vor fi lansate la 11 octombrie, la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti:

Opere 4. Studii şi reflecţii. Cuprinde: Utilul şi plăcutul; Jocurile divinităţii; Studii şi articole

(„Se poate spune că, alături de Alexandru Duţu, Virgil Nemoianu este cel care  deschide traseul unei gândiri creştin-democrate în spaţiul de la noi. Savantul propune o gramatică politică ce recuperează capacitatea cfreştinismului de a da un sens al ordinii şi libertăţii comunităţii mundane.În mod programatic opusă direcţiei radicale de dreapta  dominante în România intrebelică, reflecţia sa conservator- creştină este ecumenică şi tolerantă, atentă la diversitatea unui peisaj confesional şi uman.” – Ioan Stanomir)

Opere 5 Cuprinde:  România şi liberalismele ei (2000); Tradiţie şi libertate (2001) În prefaţa primului dintre volumele reluate în Opere 5 , Virgil Nemoianu scrie: „Volumul are două scopuri. Cel dintâi este acela de a schiţa felul în care un expatriat vede, de la oarecare distanţă, desfăşurările socio-politice din nultimii zece ani în ţara natală, în literatură ne-am obişnuit cu ideea că există «lecturi multiple» ale textului. Eu cred că acelaşi lucru e valabil şi la nivelul mai general al culturii şi civilizaţiei. (...) Cu aceasta ajung la al doilea scop al cărţii. Ea vrea să explice dialectica destul de chinuită  a relaţiilor dintre  scoietatea de la Dunărea de Jos şi formele variate ale liberalismului, ea vrea să sublinieze  rolul central pe care l-a jucat şi îl joacă «lucrul cultural» în aceste relaţii.” 

„În ansamblu – scrie Virgil Nemoianu –, cred şi sper că cititorii şi cititoarele vor  desluşi o anume moderaţie şi cumpătare, urmele unui echilibru calm pe care l-am căutat toată viaţa şi pe care l-am găsit cel mai bine (socot) în Biblie şi în clasicii greco-romani, iar printre scriitorii mai recenţi în Leibniz şi în Goethe. Contradicţii lăuntrice? Fără îndoială! Nu sunt totdeauna de acord cu mine însumi (motiv de bucurie pentru mine) dar, normal, nu sunt totdeauna de acord nici cu ceilalţi. De pildă, obsesiile ideologice etnico-rasiale ale istoriografiei recente mi se par moral stricăcioase, iar ca inteligenţă, mărginite. Relativismul dogmatic al aceleiaşi istoriografii e repulsiv şi vrednic de dispreţ. Saltul grosolan de la absolutismul socioeconomic la motivaţia pur ideologică a faptului istoric (ambele Ia fel de dogmatice) îmi sunt şi îmi vor rămâne străine. în ansamblu mă găsesc de partea unui mod de filozofie istorică în care pluralismul supra-determinării (al cauzelor multiple) alcătuieşte o morfologie culturală, un joc dialectic al valorilor religioase şi economice, intelectuale şi politice, sociale şi culturale, toate laolaltă înfruntându-se dar şi colaborând, în şi prin acest joc constituindu-se viaţa indivizilor, ca şi viaţa grupurilor. Aceasta e, fireşte, însăşi realitatea, după cum o pot eu înţelege. Iar în acest sens, libertatea creşte dintr-o potolită acceptare şi ponderată evoluţie a tradiţiei, după cum la rândul ei tradiţia nu poare fi concepută ca rigidă obligaţie, ci numai ca un exerciţiu al libertăţii.”