Dacă nici brânză la burduf şi peşte afumat nu mai suntem în stare să scoatem la export, ce să mai vindem altceva decât braţele de muncă?

În 2013, România a fost gazda, la Palatul Parlamentului, a unei conferinţe de afaceri între China şi ţările din Europa de Est, unde a ţinut un discurs şi premierul Chinei.

Au venit peste 500 de investitori şi înalţi oficiali din China. Pe holurile Palatului Parlamentului au fost expuse bunuri şi servicii din România, iar chinezii au venit cu proiectele lor.

O ţară care acum 30 de ani, când Ro­mâ­nia făcea căi ferate, fabrici de ciment şi con­ducte petroliere în Orient, controla naşterile pentru că nu avea ce să dea de mân­care populaţiei, a venit atunci la Bu­cureşti cu proiecte de trenuri de mare vite­ză, de hidrocentrale şi centrale nucleare.

Nu mai contează că nu s-a concretizat ni­mic între timp. Probabil au avut grijă pri­e­tenii României de asta. Însă cu ce a ieşit România în contrapartidă la a­cea întâlnire de cel mai înalt nivel? Cu brân­ză la burduf, peşte afumat şi alte pro­du­se tradiţionale. Se mai vorbea şi de posi­­­­bilitatea exportului de viţei în China. Tot nimic nu s-a întâmplat nici de partea noastră.

Însă iată că nici măcar peşte afumat şi brânză la burduf nu mai este în stare România să-şi promoveze pe pieţele internaţionale, după cum arată situaţia de la Salonul Internaţional pentru Alimentaţie care s-a desfăşurat în această perioadă la Paris.

Deşi Ministerul Economiei cheltuise de­ja 1,2 mil. lei pentru trimiterea a 50 de mici producători români de alimente tradi­ţionale la târg, o sincopă de or­ga­ni­zare i-a lăsat pe aceştia în ultimul mo­ment să se ocupe singuri de standuri, iar pa­vili­o­nul României nu s-a mai regăsit printre ce­lelalte ţări.

„Ne-au împrumutat vecinii belgieni cu o mochetă, ca să nu dea prost standul lor, lângă care eram noi amplasaţi“, a spus pentru Ziarul Financiar Florin Irimescu din Suceava, care deţine o mică afacere de 150.000 de euro cu peşte şi preparate din peşte (păstrăv), ValePutna.

Situaţia este ridicolă şi descrie perfect de­că­­derea industrială autohtonă. Nu spu­ne nimeni să ieşim la export cu avi­oa­ne, cu tractoare, cu trenuri de mare viteză. Pen­­tru că, spun unii, noi trebuie să ne vin­dem doar braţele şi creierele. Trebuie să a­­vem doar grijă să fim stabili macroe­co­no­­mic.

Că nici măcar brânză de burduf şi păstrăv în coajă de brad nu mai suntem în stare să scoatem pe pieţele internaţionale este altceva.

Ni se spune tot timpul că o politică economică naţională nu cadrează cu noile parteneriate din care face România parte. Să fie. Dar, când nici întorşi la resursele primare nu putem să ne punem pe piaţă produsele, atunci se pune întrebarea: la ce mai foloseşte acest Minister al Economiei?

Pentru a fi simpli furnizori de forţă de muncă nu este nevoie de o ţară, ci de un teritoriu. Nu este nevoie de ministere, de politici naţionale, comerciale sau de export. Acestea sunt făcute pur şi simplu de investitorii străini şi gata. Nu-şi ima­ginează cineva că Ministerul Economiei din România este întrebat care sunt ţintele de export pentru Dacia sau numeroasele companii din industria auto.

Ministerul Economiei a rămas doar să facă şedinţe de competitivitate.

Din păcate, Costin Borc, un om venit din mediul de business care a preluat acest portofoliu în guvernul Cioloş, nu a arătat până acum că are ca obiectiv ieşirea din statutul de simplu furnizor de diverse avize care mai sunt necesare la intrarea în ţară a diverşilor investitori.

Din motive de blocaj ideologic sau pur şi simplu incapacitate administrativă, misi­unea de a construi o politică in­dus­trială şi de creştere a valorii adăugate, de transformare a resurselor în produse prin investiţii, nu este în niciun fel asumată.

Episodul de la Paris poate fi o neglijenţă. Însă ceea ce este izbitor este lipsa completă de aderenţă la ceea ce se întâmplă cu adevărat în economie la nivelul întreprinderilor cu capital autohton, care ar trebui în primul rând identificate şi apoi sprijinite, precum şi la însăşi ideea de a avea o politică industrială proprie.

După cum s-a văzut şi în recenta decizie a Executivului român de a nu ratifica acordul de comerţ liber cu Canada pentru că românii nu primesc drept de liberă intrare în această ţară, noi nu avem astăzi să cerem altora decât să accepte export de oameni vii. Nu de Loganuri, de semănători, de oţel sau măcar de ii. Nu. România nu mai înseamnă astăzi la export decât forţă de muncă. Filipine a Uniunii Europene.

Acum 50-60 de ani, regimul dictatorial de atunci îşi vindea cetăţenii pentru valută. Astăzi, salvarea deficitului extern, prin remiteri, vine tot din vânzarea directă, în exterior, a braţelor de muncă.