De ce salariile nu au ţinut ritmul cu angajările agresive ale companiilor

Autor: Catalina Apostoiu 09.01.2017

Într-o lume cu creştere economică modestă, două trenduri care se bat cap în cap stârnesc nedumerirea strategilor: de ce companiile fac atât de agresiv angajări şi de ce salariile au avansat atât de lent?

Din Tokio până în Londra, şomajul a scăzut constant chiar în condiţiile în care indicatorii pieţei muncii sugerează că unele economii se apropie de ocuparea completă a forţei de muncă, scrie The Wall Street Journal.

În SUA, rata şomajului a urcat uşor la 4,7% în decembrie odată cu intrarea unui număr mai mare de persoane în forţa de muncă, însă aceasta rămâne apropiată de minimul ultimilor  nouă ani, de 4,6%.

În Japonia, la 3,1%, rata este apropiată de cel mai scăzut nivel de la începutul anilor ’90. În Marea Britanie, indicatorul s-a situat la 4,8% în trimestrul III, apropiată de minimul ultimelor patru decenii, în pofida Brexitului. Chiar şi în zona euro şomajul a atins un minim pe şapte ani, de 9,8%.

Este normal ca firmele să angajeze masiv la începutul unei perioade de redresare economică pentru a face faţă comenzilor în creştere. Acest lucru tinde să încetinească creşterea productivităţii. Însă firmele au angajat în acest ritm pe o perioadă peste aşteptări, spun economiştii, iar productivitatea a rămas scăzută pentru o perioadă lungă în condiţiile în care companiile au evitat investiţiile de capital.

„Este foarte greu de determinat de ce companiile angajează atât de mult când creşterea este aproape zero sau în încetinire“, spune Adam Posen, preşe­dinte al Peterson Institute for Inter-national Economics din Washington. Dobânzile mici fac ca investiţiile în echipamente care substituie forţa de muncă să fie foarte ieftine.

Strategii, în special cei din Europa, se declară surprinşi de această tendinţă.

În mod normal, economiştii se aşteaptă ca salariile să crească pe măsură ce şomajul scade, iar inflaţia şi productivitatea cresc. Însă aceste relaţii par să nu mai existe: creşterea salariilor din SUA şi Japonia din 2007 a fost cu până la 1% mai redusă decât ar sugera modelele economice standard, arată firma de consultanţă Oxford Eco­nomics.

Creşterea salariilor pare să fie accelerat numai de curând în SUA. Câştigurile medii pe oră au avansat cu 2,9% în decembrie faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior, peste media de 2% care s-a menţinut în mare parte a perioadei de expansiune. Totuşi, este prematur să se determine dacă această creştere va continua.

Salariile din 22 de economii avansate au crescut în medie cu 3,7% pe an între 1995 şi 2007, dar cu mai puţin de 2% pe an între 2008 şi 2016, potrivit calculelor Oxford Economics.

Curba lui Phillips, care reflectă relaţia inversă dintre salarii şi şomaj, pare să nu mai fi funcţionat în multe locuri.

Economiştii oferă mai multe posibile explicaţii.

În primul rând, tipul de locuri de muncă create de la criză nu sunt similare cu cele pierdute înainte. În timp ce locuri de muncă au fost pierdute în principal în sectoarele construcţiilor şi manufacturier, locuri de muncă au fost adăugate în sectorul serviciilor, spune Stefano Scarpetta, economist la OCDE. Multe din aceste poziţii tind să fie mai greu de substituit cu echipamente, şi nu sunt plătite atât de bine.

În al doilea rând, puterea de negociere a muncitorilor a fost probabil erodată de nesiguranţa economică generală, de reformele de pe piaţa muncii şi de competiţa în creştere la nivel mondial din partea Chinei şi a altor ţări. Probabil că muncitorii din noile poziţii din sectorul serviciilor nu sunt organizaţi în sindicate, ceea ce reduce presiunile pentru majorări salariale, spune Christopher A. Pissarides, economist câştigător al Premiului Nobel. Angajaţii şi-au schimbat de asemenea locurile de muncă mai puţin frecvent, ceea ce se asociază cu o creştere mai redusă a salariilor.

În al treilea rând, unele firme nu au fost probabil capabile să-şi diminueze costurile cu forţa de muncă atât de mult pe cât şi-au dorit după criză, ajustarea fiind astfel de durată. Salariile din sectorul public au fost de asemenea sub presiune pe fondul măsurilor de austeritate ale guvernelor, cu efecte şi asupra plăţilor din sectorul privat.

În al patrulea rând, structura în schimbare a forţei de muncă a susţinut probabil în mod superficial salariile după recesiune, însă după aceea le-a ţinut la un nivel scăzut. Între timp, cei din generaţia baby boomers, cu salarii mari, au început să se pensioneze, punând presiune asupra salariilor în sensul scăderii acestora.

Toate acestea înseamnă că rata de creştere a salariilor ar putea fi un indicator neadecvat privitor la soliditatea pieţei muncii. Un indicator mai bun, susţin cercetătorii Fed, este reprezentat de salariile muncitorilor angajaţi continuu în poziţii full-time. Acest indicator, urmărit de Fed Atlanta, sugerează că creşterea salariilor a fost cu aproximativ 1% pe an mai mare din 2014 decât este indicată de câştigurile medii pe oră.

Unii economişti se aşteaptă ca salariile să crească mai robust pe măsură ce condiţiile de pe piaţa muncii continuă să se înăsprească, iar efectele crizei dispar. Ultimul raport din SUA sugerează acest lucru. Însă în condiţiile în care creşterea productivităţii se menţine fragilă, o creştere puternică a salariilor în acest stadiu pare puţin probabilă.