Graba cu care Germania îşi repatriază aurul a reînviat bestia conspiraţiilor. Planurile repatrierii îşi au rădăcinile în fricile create de marea criză financiară din 2008 şi de criza datoriilor europene din 2010

Graba cu care banca centrală a Germaniei îşi repatriază aurul a readus la viaţă speculaţii care până nu demult puteau fi considerate de domeniul fantasticului.

Cea mai înfricoşătoare este că Berlinul se pregăteşte de sfârşitul zonei euro. Se vorbeşte şi de neîncredere în Rezerva Federală americană. Din poveste nu lipseşte nici propaganda rusă.

Varianta oficială este că Bundesbank aduce aurul acasă, din SUA (de unde Trump alimentează un val de populism care poate schimba radical ordinea politică din Europa) şi din Franţa (unde Marine le Pen, liderul unui partid xenofob şi antieuro, evoluează bine în cursa pentru preşedinţie) pentru a consolida încre­derea publicului.

Transferate în timpul Războiului Rece în străinătate în locuri sigure, unde Moscova nu putea ajunge, rezerve de aur de 3.378 de tone, în valoare de 120 de miliarde de euro, au devenit simbolul ascensiunii economice a Germaniei şi un garant al stabilităţii, notează Reuters. În acele vremuri, 98% din rezervele de metal preţios erau protejate în străinătate.

Dar cum Europa merge din criză în criză, publicul german ar vrea să-şi vadă aurul acasă. Unii spun că aceaste rezerve de aur, pe locul doi ca mărime în lume, ar putea fi de folos în crearea unui nou sistem monetar bazat pe o nouă marcă germană dacă zona euro este distrusă.

Acum, Bundesbank se apropie de finalul unui exerciţiu de cinci ani de mutare a rezervelor de aur ale Germaniei înapoi în Frankfurt, centrul financiar al ţării. În 2016 banca centrală germană a transferat acasă 111  tone de metal preţios din seifurile Rezervei Federale New York şi alte 105 tone din Paris, de la Banca Franţei, scrie Financial Times. Din SUA au fost aduse în total 300 de tone de aur. Din Franţa mai rămân de adus 91 de tone.

În acest ritm, Bundesbank îşi va atinge la sfârşitul acestui an obiectivul de a avea în ţară jumătate din rezervele de aur. Ţinta iniţială era 2020. În 2012, 69% din rezerve erau păstrate în străinătate. Ope­raţiunea a costat până acum 6,9 mil. euro, iar Bundesbank estimează că va chel­tui alte 500.000 de euro pentru a fi­na­liza exerciţiul. La sfârşit, Bundesbank va avea aur în străinătate doar la Fed New York şi la Banca Angliei (loc considerat sigur chiar dacă Marea Britanie iese din UE).

Planurile repatrierii îşi au rădăcinile în fricile create de marea criză financiară din 2008 şi de criza datoriilor europene din 2010. Oamenii se temeau că s-ar putea ca în seifurile din străinătate să fie mai puţin aur decât arătau datele oficiale deoarece metalul preţios a fost topit pentru a fi folosit de guvernele şi de băncile centrale străine, poate chiar de Fed.

Tabloidul german Bild-Zeitung a hrănit temerile conducând o campanie numită Până la sfârşitul acestui an Germania îşi va fi repatriat jumătate din rezervele de aurAduceţi aurul nostru înapoi acasăî.

În cele din urmă, în 2013 Bundesbank a lansat un program de relocare pentru a face pe plac publicului şi parlamentarilor care cereau mai multă transparenţă în ceea ce priveşte rezervele de aur.

În 2015, banca germană a publicat o listă de 2.300 de pagini cu datele de identificare ale lingourilor sale de aur.

Câştigarea alegerilor din SUA de către Donald Trump şi atacurile acestuia asupra Germaniei au realimentat speculaţiile că Bundesbank nu mai mare încredere în Fed.

Săptămâna trecută, Carl-Ludwig Thiele, membru în board-ul Bundesbank, a insistat că "nu Trump a declanşat discuţiile despre depozitele de aur din New York".

""Am avut multe discuţii despre Trump privitoare la efectele asupra politicii monetare, asupra economiei, însă avem încredere în banca centrală a SUA", a spus Thiele.

Apoi au fost zvonurile lansate de agenţia de ştiri Sputnik News, considerată de NATO un instrument de propagandă al Kremlinului. Agenţia a informat, citându-l pe economistul rus Vladimir Katasonov, că Germania nu a primit aurul original deoarece SUA au vândut, probabil, lingourile nemţeşti în urmă cu mult timp.

Revenind la încrederea evocată de banca centrală germană, guvernul şi Bundesbank au motive serioase să facă eforturi considerabile pentru a o consolida. Germania trece printr-o criză a refugiaţilor care se face simţită pe scena politică. Apoi urmează o serie de elegeri în ţări împortante din Europa care pot aduce la putere partide populiste. Inflaţia produsă de programul de stimulare al BCE reduce puterea de cumpărare a nemţilor şi valoarea economiilor lor în condiţiile în care dobânzile sunt foarte mici. Nemţii sunt extrem de sensibili la inflaţie, fiind încă vie amintirea hiperinflaţiei care a devastat secolul trecut Republica de la Weimer. Berlinul nu poate influenţa deciziile BCE.