Adrian Vasilescu, BNR: La PIB-ul sustenabil pe care ni-l dorim nu vom ajunge fără reformele nedorite

Ziarul Financiar 24.05.2017

Dacă vrem, într-adevăr, să câştigăm cursa bunăstării în viitorul apropiat, va trebui să ne intre bine în cap că avem de atins trei ţinte cardinale: eficienţa economică, eficienţa tehnică şi cultul muncii bine făcute. Dacă nu vor fi cucerite aceste redute, chiar şi grăbindu-ne încet, nu va creşte nici cota traiului zilnic pentru o masă critică a populaţiei.

Deocamdată însă citesc comunicatele INS şi văd că mai avem încă de furcă cu câteva dintre capcanele pe care ni le-am întins singuri tot amânând reformele nedorite. Necazul este că avem încă o stare paradoxală pe piaţa muncii: şomaj mare, e drept că în scădere, şi deficit de personal calificat. Când vorbim despre cauze, toţi ochii privesc într-o singură direcţie. Şi invocă dreptul pe care ni l-am câştigat începând cu 1 ianuarie 2002, de a circula fără vize în Uniunea Europeană, fapt ce a schimbat într-adevăr lucrurile în economia noastră. Pentru că în jur de trei milioane de cetăţeni români au devenit rezidenţi ai altor ţări. Sigur, o cauză e aici: una din multe altele. Problema-problemelor este că, la noi, tocmai din cauza reformelor amânate, munca de calitate e încă o pasăre rară. Din aceeaşi cauză, ne lovim de preţul modest al muncii, care se transformă într-un bumerang. Un fel de buzdugan cu două capete, ce tinde acum să-i lovească pe cei ce-l învârt pe deasupra economiei. Vedem, aşadar, cum devine explozivă  menţinerea descurajării muncii prin salarii neîndestulătoare. Dar şi cum salariile mici trag în jos de PIB.

Concluzia este subînţeleasă: ecuaţia în care încă mai este integrată plata muncii a expirat; aşa că a persevera în folosirea ei ar fi o gafă. Nu numai pentru că vor fi blocate multe dintre efectele pozitive la care râvnim, dar se vor înmulţi contraefectele nocive. Şi iată cum mase de salariaţi, dintre cei ce şi-au dorit de vreme îndelungată un „stat al bunăstării” cu totul inedit, aşteptându-l să rezulte din imposibila combinaţie între ceea ce îşi doresc şi ceea ce obţin, sunt deja resemnaţi. La această răscruce de drumuri, când iluziile s-au destrămat, ei dau vina pe veniturile mici, în neconcordanţă cu preţurile. Fără să vadă că munca şi nu preţurile determină nivelul salariilor.

Cu ce bagaje plecăm la drum? Răspunsul nu-l găsim în cărţi. Dacă însă vechiul ciclu economic s-a sfârşit, în sensul că a fost oprit declinul, iar un nou ciclu demarează cu o fază de  avânt, înseamnă că încă o tranziţie se apropie de final. A doua în cei aproape 28 de ani de după decembrie 1989. Prima fiind tranziţia de la plan la piaţă, finalizată atunci când Uniunea Europeană, înainte de aderare, ne-a acordat statutul de piaţă economică funcţională. Acum trebuie să obţinem singuri, înainte de a intra în zona euro, statutul de piaţă competitivă.

De fapt, timp de mai bine de 17 ani, de la 1 ianuarie 2000 şi până în prezent, România a înregistrat 15 ani şi jumătate de creştere plus şi doi ani de scădere economică. Un mare pas înainte faţă de cei 10 ani din 1990 până în 1999, când am trecut prin două depresiuni (din ’90 până în ’92 şi din ’97 până în ’99 inclusiv) şi am avut parte de numai patru ani de creştere plus. Cum însă ţara nu a reuşit decât în parte, în toţi aceşti ani, să-şi dezvolte o economie sănătoasă şi puternică, alimentată de un PIB sustenabil, format pe o piaţă dominată de oameni, de instituţii şi de companii care să ştie să facă bani şi să înmulţească veniturile bugetului, mai multă creştere economică nu a adus şi bunăstarea aşteptată. Fiindcă, a şti să faci bani este o cerinţă vitală într-o vreme în care în România sunt încă multe companii care pierd bani, ceea ce înseamnă că alte companii, rentabile, împreună cu populaţia, le achită nota de plată.

Bunăstarea mai este însă legată de ceva. De dinamica investiţiilor, care nu creşte încurajator. Şi nu creşte îndeosebi investiţia în gospodăriile populaţiei, a cărei valoare medie se mişcă de mulţi ani între 0,1 şi 0,6 la sută din totalul cheltuielilor.

Dovadă că un PIB sustenabil, care să aducă mai multă bunăstare, nu va fi obţinut oricum. Va fi obţinut cu muncă performantă într-o economie performantă, într-un timp în care să fie dominant gustul competiţiei în strânsă corelaţie cu politica generală a câştigurilor. Dacă vor fi ridicate însă mâinile, aşa cum s-a mai întâmplat, în aşteptarea unor soluţii pe care să le aducă timpul, n-ar fi exclus să ne trezim cu drobul de sare în cap.