Cea mai mare criză pentru România nu este de IT-işti, ci de ingineri: Noi vrem să facem autostrăzi, căi ferate, birouri, maşini, dar nu avem cu cine; Economia are nevoie disperată de 220.000 de ingineri, iar şcoala livrează numai 40.000. Noi scoatem absolvenţi de drept, management, administraţie. Cum să-i spui unui patron politic să desfiinţeze facultatea de drept de la el de acasă?

Autor: Cristian Hostiuc 04.06.2017

Revenirea accelerată a economiei de după criză, în domeniul industriei şi IT-ului,  plus creşterea peste aşteptări a Europei şi a Germaniei, principalul partener comercial şi principala piaţă de desfacere, a prins economia României în off-side.

Sistemul de învăţământ este cu mult în spatele economiei, a ceea ce cere piaţa, nu din punct de vedere calitativ, ci cantitativ.

Necesarul de ingineri pentru proiectele de investiţii actuale, atât cele private, cât şi cele de stat, este mult mai mare decât cererea de IT-işti .

Petrişor Peiu, profesor la Politehnica Bucureşti, spune că România, pe actualul trend de dezvoltare, are nevoie de încă 180.000 de ingineri faţă de 40.000-50.000, cât poate să livreze şcoala românească în acest moment.

Şi nu vorbim de accelerarea trendului de creştere economică.

Noi vrem autostrăzi şi drumuri, vrem clădiri de birouri, vrem căi ferate, vrem să facem maşini, vrem să producem în ţară produse cu valoare adăugată mai mare, cum ar fi banalele paste, nu să exportăm cereale brute, dar nu avem cu cine să le facem. Şi pentru banalele paste avem nevoie de ingineri, care să se priceapă la echipamente.

Rusia livrează anual 450.000 de ingineri, iar Coreea de Sud, prima ţară în indexul inventivităţii globale produce 150.000 de ingineri pe an, spune Petrişor Peiu.

Statele Unite produc 250.000 de ingineri pe an, iar Germania 100.000, dar aceste ţări absorb, importă din altă parte.

Noi producem 12.000-15.000 de ingineri pe an, acelaşi număr ca Ungaria şi Cehia, ţări cu o populaţie mai mică decât România.

Şi avem nevoie de trei ori mai mulţi.

În domeniul IT-ului, şcoala românească produce 15.000 de absolvenţi pe an, care s-ar putea califica în acest domeniu,  şi ar avea nevoie de un număr dublu.

Foarte multă lume spune şi trăieşte cu impresia că România nu mai are industrie, pentru că nu mai vede marile fabrici în faţa ochilor.  Unde este IMGB-ul, unde este Vulcanul, unde este Arpechimul, unde sunt combinatele metalurgige şi chimice.

Toate aceste capacităşi au fost înlocuite cu altele-industria auto, industria IT, industria electronică, unde capacităţile sunt mult mai mici, dar cu o valoare adăugată mult mai mare.

Patru clădiri de birouri din Barbu Văcărescu pline de ochelarişti aduc o valoarea adăugată mai mare decât IMGB-ul sau combinatul de la Reşita, ceea ce este greu de acceptat.

România este mult mai industrializată decât media Uniunii Europene, având o pondere de 24% din PIB, faţă de 17% în Europa.

Problema este că România are nevoie de o infrastructută atât rutieră, cât şi feroviară, are nevoie de apartamente şi clădiri de birouri, are nevoie de ingineri agronomi şi pe industria alimentară, dar şcoala românească nu ţine pasul cu ce are nevoie economia.

Şcoala românească livrează absolvenţi de drept, de administraţie publică, de management şi marketing care ajung să lucreze în retail, mall-uri sau call-centere, cot la cot cu absolvenţii de liceu, care nu au luat bacul.

Petrişor Peiu spune că România îşi iroseşte resursele prin faptul că deschide universităţi în locuri unde nu există tradiţie, bază materială şi nici economie, în loc să concentreze tot în marile oraşe.

 

Cum să te duci să-i spui unui patron/baron politic să desfiinţeze secţia de drept de la Târgovişte?

Învăţământul şi puterea politică este controlată de oameni care provin din cele mai sărace zone din România, acolo unde investiţiile private nu prea au călcat, iar multinaţionalele pot fi numărate pe degete.

Nu există strategii şi nici planuri pentru a schimba învăţământul, nu mâine, ci peste 20 de ani, în concordanţă cu trendurile economice, demografice şi sociale.

Şcoala românească continuă să livreze ingineri metalurgici şi chimici, în condiţiile în care nu mai are industrie în aceste sectoare şi nici nu va mai avea.

De asemenea, guvernul, indiferent de numele lui nu pare să fie interesat să deschidă graniţele pentru forţă de muncă din Ucraina, Serbia, Georgia, Rusia, Grecia, Italia, Spania, acolo unde economia suferă.

Avem creştere de 5,7% în T1, pe o structură a economiei care se modifică, dar care încă nu este asimilată în cercetările analiştilor şi ale BNR, există potenţial de investiţii, există necesar de infrastructură, dar din lipsă de personal, din lipsă de ingineri România se va bloca la un moment dat.

Iar acest lucru va afecta economia câteva decenii.

Gândiţi-vă că decizia lui Ceauşescu de a închide economia românească la începutul anilor 80’, pentru a reduce importurile şi a plăti datoria externă, costă România şi acum, după 30 de ani.