România a ajuns să creeze 20.000 de noi locuri de muncă pe lună. Dacă ajungem la 6 milioane de salariaţi în 5 ani, suntem salvaţi

Autor: Sorin Pâslaru 03.08.2017

Nu ştim ce va fi de acum încolo, dar parametrii în care evoluează astăzi economia românească sunt la un nivel excepţional: în luna mai 2017 a fost atins numărul maxim de salariaţi în ultimii 20 de ani, de 4,84 de milioane, salariul mediu net creşte de trei ani cu peste 10% pe an, iar profiturile companiilor locale au atins în 2016 cel mai înalt nivel istoric, de 93 de miliarde de lei, cu 50% mai mult decât în 2015.

Nu se poate spune că măsurile de relaxare fiscală, începând cu scăderea CAS din octombrie 2014, scăderea TVA la alimente din iunie 2015 de la 24% la 9% şi scăderile TVA din ianuarie 2016 şi ianuarie 2017, de la 24% la 19%, nu şi-au atins scopul: cererea din economie a crescut, firmele şi-au multiplicat vânzările, nu mai găsesc angajaţi şi sunt nevoite să mărească salariile.

Pe de altă parte, şi oferta a început să ţină pasul cu creşterea cererii astfel încât deficitul comercial nu a crescut într-un ritm îngrijorător. Mai mult, efervescenţa exporturilor de software şi a serviciilor de transport terestru vine să acopere cu fluxuri pozitive de capital minusul din cadrul contului curent creat de deficitul de balanţă comercială.

Cea mai mare realizare a Ro­mâ­­niei în aceşti ani este însă, de de­par­te, (re)crearea a 700.000 de lo­curi de muncă în ultimii şapte ani.

În 2010, România avea 4,1 mili­oane salariaţi, după ce criza a şters în doar doi ani 700.000 de lo­curi de muncă. A fost nevoie de şapte ani pentru a se reface numărul de angajaţi din 2008 şi este foarte probabil ca în 2017 să fie atins nivelul de 5 milioane de salariaţi.

Întrebarea cheie pentru următorii cinci ani este cine îşi asumă crearea a încă unui milion de locuri de muncă. Poate Ro­mânia ajunge în 2022 la 6 mi­li­oa­­ne de salariaţi? Aceasta ar însemna 200.000 de salariaţi în plus pe an. Experienţa anului 2017, când s-au creat doar în primele cinci luni ale anului 113.000 de noi lo­curi de muncă, deci 20.000 de noi lo­curi de muncă pe lună, arată că se poate.

Crearea lunară de noi locuri de muncă este cel mai urmărit indicator în SUA, relevant pentru sănătatea economiei. Iar dacă se ia în considerare faptul că o medie lunară de 200.000 de locuri de muncă nou create este considerată bună în SUA, la o economie de 17.000 mld. dolari, de aproape 100 de ori mai mare decât a noastră, România cu 22.000 de noi locuri de muncă nou create lunar în 2017 este la un nivel incredibil.

Dacă privim însă în istorie, nu este nimic de mirare. România avea în 1990 9,5 milioane de salariaţi, adică aproximativ una din două persoane era angajată.

Acesta este de fapt un rapot sustenabil pentru economie: jumătate din populaţie să fie activă. La 10 milioane de locuitori fiecare, Cehia şi Ungaria au câte 5 milioane de salariaţi.

România are astăzi, la aproximativ 5 milioane de salariaţi şi 10 milioane de persoane populaţie aptă de muncă, o rezervă de 5 milioane de persoane care trebuie aduse în câmpul muncii.

De aceea este un paradox că specialiştii în resurse umane şi directorii din companii afirmă că nu mai au de unde să mai angajeze oameni şi că ar fi necesară chiar deschiderea porţilor pieţei muncii pentru cetăţenii non-UE.

Un specialist în resurse umane a spus ieri la ZF Live că tocmai creşterea salariului minim la 500-600 de euro, faţă de 300 de euro în prezent, va aduce mai mulţi oameni pe piaţa muncii, care astăzi se mulţumesc cu tot felul de expediente.

Este probabilă această ipoteză, având în vedere ceea ce s-a întâmplat în ultimii trei ani, de când salariul minim a crescut accelerat şi în pofida vocilor care afirmau că firmele vor reduce angajările pentru că cheltuielile cu personalul au crescut, numărul de angajaţi este la maxim istoric şi creşte lunar cu 15.000-20.000.

Rezerve de posibili angajaţi sunt enorme pe piaţă şi tema principală a oricărei politici publice de resurse umane în perioada următoare este crearea unui cadru şi a unor pârghii prin care firmele să aibă acces la acestea.

Mobilitatea personalului, dar şi a investitorilor, în pofida infras­truc­tu­rii încă precare, este cheia. Un oraş precum Constanţa nu are voie de exemplu să nu aibă un puternic cartier de bu­siness, cu zeci de clădiri de bi­ro­uri de clasă A care să rivalizeze nu numai cu Iaşiul, Clujul sau Ti­mi­şoa­ra, dar şi cu Bucureştiul în ur­mă­­torul deceniu.

Va fi interesant de urmărit dacă o companie precum Comdata, un call center deţinut de gigantul american Carlyle, va găsi 300 de vorbitori de italiană la Buzău la un salariu de 1.500 de lei net plus bonusuri.

Dacă România va ajunge la 6 milioane de salariaţi în 2022, va fi atenuată şi problema deficitului bugetului public de pensii, pentru că va creşte numărul de contribuitori cu 20%, precum şi masa salarială.

O rezervă insuficient exploatată este jumătate dintr-o generaţie de copii care nu ia nici examenul de capacitate din clasa a VIII-a şi nici bacalaureatul.

Aşa cum s-a arătat în Ziarul Financiar, mai mult de 50% dintr-o generaţie de 200.000 de copii de 14 ani nu ajung să ia nici examenul de capacitate şi nici cel de bacalaureat, devenind balast pentru piaţa muncii.

Generaţie după generaţie se acumulează sute de mii de tineri neangajabili, iar firmele pun acum problema importului de angajaţi din ţările non-UE. Aici trebuie lucrat, la sistemul de educaţie, iar implicarea mediului de business este crucială. Nu se poate ca şoferii de tir să câştige de cinci ori mai bine ca profesorii de limba română.

La un ritm de creştere economică de minimum 5% în următorii cinci ani, cele 6 milioane de joburi înseamnă o ţintă realizabilă. Totul este să fie menţinute echilibrele macroeconomice, pentru că cerere şi investitori există.