„Orice sistem social şi economic trebuie menţinut onest, nu numai corect, ci şi sincer“: marile minciuni, de la Lenin la Lehman

Autor: Catalina Apostoiu 23.08.2017

Două aniversări din acest an, centenarul Revoluţiei Ruse şi zece ani de la debutul crizei financiare, au mai multe în comun decât s-ar părea, scrie Martin Sandbu, jurnalist specializat în economie la Financial Times.

Revoluţia din octombrie a adus o dictatură care urma să devină în secolul XX o rivală pentru hegemonia împotriva fascismului (în prima parte) şi mai apoi a liberalismului democratic de piaţă. Între timp, criza financiară a zguduit din temelii modelul devenit victorios după Războiul Rece. Comunismul către care a evoluat blocul sovietic până în anii ’80 s-a prăbuşit sub greutatea propriilor contradicţii economice şi politice.

Turbulenţele politice din ultimul an demonstrează că urmează să vedem dacă economiile de piaţă vor avea aceeaşi soartă. Asemănările merg însă dincolo de amploarea istorică a celor două evenimente, scrie editorialistul de la FT. Substanţa prezentei ameninţări la adresa liberalismului democratic de piaţă este aceeaşi cu cea care i-a doborât rivala.

Comunismul s-a prăbuşit din cauza a două tipuri de minciună. Prima a fost cea de a trăda visul care atrăsese iniţial atâtea milioane de oameni: o societate caracterizată de egalitate, solidaritate şi împlinire prin obiective colective.

A doua minciună a privit un sistem economic bazat pe înşelăciune şi auto-amăgire. În cea mai mare parte a secolului XX s-a dezbătut aprins dacă planificarea centralizată sau pieţele descentralizate asigură cea mai eficientă alocare a resurselor. În practică, bineînţeles, planificarea centralizată a eşuat în a produce şi aloca bunurile dorite de cetăţeni. Însă, în loc să se corecteze, economia planificată a transformat planul în marea minciună în jurul căreia trebuia să se alinieze credinţele publice ale tuturor. Numai târziu a fost îmbrăţişată poziţia lui Friedrich von Hayek potrivit căreia preţurile flexibile de piaţă conţin mai multe informaţii decât orice mecanism de planificare poate spera să aducă central; şi că un proces decizional mai dispersat acţionează mai eficient decât autorităţile de stat. Şi totuşi, epifania lui Hayek privitoare la mecanismul preţurilor este incompletă.

Preţurile de piaţă ale bunurilor şi serviciilor sunt într-adevăr un dispozitiv informaţional mai puternic decât orice plan central. Însă criza financiară a demonstrat că nu acelaşi lucru se poate spune despre preţurile activelor.

Dacă planul pe cinci ani a fost marea minciună a blocului sovietic, iată care este minciuna capitalismului: că valorile de piaţă ale activelor financiare şi de alt tip reflectă în mod corect valoarea economică pe care o reprezintă. Pe scurt, scrie Sandbu, avuţia pe care oamenii credeau că o posedă nu a existat de fapt. Când destui oameni au realizat că percepţia lor cu privire la propria avuţie este neadevărată, sistemul a intrat în criză. Astfel, liberalismul de piaţă şi-a trădat visul promis. Economiile occidentale sunt acum mult mai sărace decât o anticipa trendul de dinainte de criză.

În urma crizei, în special tinerii au rămas cu puţine speranţe să spere că vor avea aceleaşi oportunităţi de a prospera ca părinţii şi bunicii lor. Două lecţii sunt de învăţat din această comparaţie, scrie editorialistul de la FT.

Mai întâi, un sistem social poate supravieţui deziluziei mult timp. Comunismul a arătat acest lucru, după cum o arată, într-adevăr şi capitalismul, a cărui promisiune a fost încălcată cu decenii înainte de criză pentru unele grupuri. Cele mai rezistente societăţi sunt cele care cunosc adevărul despre ele înşile.  Liberalismul de piaţă este în pericol pentru că sistemul său financiar ne-a permis să ne spunem minciuni. Cea mai importantă lecţie din „întrecerea“ dintre planning şi laissez-faire este că orice sistem social şi economic trebuie menţinut onest, nu numai corect, ci şi sincer.