Inflaţia a scăpat de corsetul efectelor statistice şi se apropie de adevărurile pieţei

Autor: Adrian Vasilescu 13.09.2017

De-a lungul anilor, mulţi analişti şi-au exprimat teama că domolirea inflaţiei va costa mult. Şi că preţul va fi, în primul rând, explozia şomajului. Pentru că la noi, în anii cu inflaţie mare, domina ideea că preţurile şi şomajul nu pot fi ţinute în frâu împreună. Şi că nu vom putea să scăpăm de inflaţie fără „să dăm drumul la şomaj“. Sau, dimpotrivă, ca să nu vedem în societatea românească o creştere masivă a şomajului n-aveam decât să suportăm inflaţia. Şomajul fiind socotit preţul reducerii inflaţiei. De aici cerinţa (considerată raţională, deşi în realitate o astfel de cerinţă nu poate fi decât iraţională, dacă nu chiar nesăbuită) de a se renunţa la reforma radicală a pieţelor de producţie şi de consum, de a fi abandonat adevărul preţurilor, punându-se capăt încurajării liberei iniţiative, pentru a menţine locurile de muncă.

Iată însă că timpul a infirmat această teorie. De ani buni, inflaţia şi şomajul scad în acelaşi timp. Mai mult, inflaţia a avut timp de doi ani - 2015 şi 2016 - o tendinţă negativă, ca efect statistic al reducerii TVA mai întâi la alimente şi apoi la mărfurile generale, contribuind la creşterea puterii de plată a populaţiei.

În sens invers, în 2010, majorarea TVA a acţionat paralizant asupra producţiei şi asupra muncii. Creşterea cu cinci procente a Taxei pe Valoarea Adăugată - de la 19 la 24 la sută - a produs un puternic salt inflaţionist. E drept, preţurile creşteau şi până atunci, dar creşteau încet. Creşteau din cauza veniturilor rupte de productivitate. Sau a costurilor nerecunoscute de piaţă, pe care companiile încercau să le acopere cu preţuri în creştere. Ori din cauza corecţiilor de preţuri, cu care ne confruntam în acei ani. Apoi, să nu uităm că economia era lovită şi de vocaţii speculative, care la noi erau bazate încă pe credinţa că se pot face bani din  nimic. Când s-a umblat însă la TVA, toate aceste rele au făcut explozie, provocând un plus de inflaţie.

Desigur, o cauză a saltului preţurilor a fost şi aceea că nu i-am văzut pe manageri repezindu-se să anunţe măsuri care să determine preluarea fără şocuri, în costuri, a noilor facturi scumpite cu un plus de TVA. Sau să vedem companiile mobilizând, în acest scop, echipe complexe de cercetare-proiectare, ori să alerteze departamentele de execuţie. Fiindcă nu suntem în Japonia ori în altă ţară cu comportament asemănător, unde nimeni, într-o companie, de la managerul general până la ultimul muncitor, n-ar fi avut linişte până când toate influenţele celor cinci procente în plus la TVA nu  s-ar fi „topit“ în costuri fără şocuri.

La noi, toţi s-au repezit să ne ameninţe că vom plăti mai mult, mult mai mult benzina şi energia, transporturile, pâinea şi carnea, îmbrăcămintea şi tot ce cumpăram, de la laptele pentru  copii la bastonul în care să se sprijine un bătrân.

Fără să se întrebe, cu firească nedumerire, ce fel de specialişti sunt ei dacă nu ştiu să facă decât simple adunări, adăugând diferenţe mari în plus la produsele de pe piaţă şi determinând noi costuri, umflate, pe care le--am regăsit în preţuri de consum mai mari. Şi, în consecinţă, într-un surplus consistent de inflaţie.

Se spune: răul şi cu rău se scoate. Când Taxa pe Valoarea Adăugată a fost redusă brusc cu 15 procente la factura alimentară şi cu 4 procente la celelalte mărfuri, inflaţia a coborât - tot brusc! - în teritoriul negativ. Nici aşa nu a fost bine. O reducere treptată a TVA ne-ar fi scăpat de o deflaţie statistică, fără nicio legătură cu realitatea pieţei. Un corset din care ne-am desprins abia în 2017.

Preţurile au început să urce încet, aşa cum e normal şi cum e bine, sărind peste plus 1 la sută.

Am văzut asta şi ieri, în comunicatul dat de INS, în care e certificată o rată anuală de 1,15 la sută. Într-un tablou în care sunt puţine fluctuaţii şi niciun şoc. Şi cu nivel zero al tarifelor la energia electrică, la gaze şi la energia termică.