„O să vă învăţăm să nu ne mai întrebaţi ce facem cu 2 mld. euro pe an bani pe care îi cheltuim pentru drumuri. O să vă învăţăm să nu mai întrebaţi ce se întâmplă cu 7 mld. euro bani pentru Sănătate“

Autor: Sorin Pâslaru 11.12.2017

„Ţara a fost învăţată să vă iubească. De acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi“, i s-ar fi spus Regelui Mihai cu 70 de ani în urmă, în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, când I s-a cerut să abdice.

Ştiau cei care preluaseră conducerea Ro­mâ­niei prin forţă că mijloacele de comunicare în masă de atunci erau deja sau urmau să fie sub controlul lor.

Jocurile erau făcute. Această frază ascunde în sine impunerea unui regim care va fi desfiinţat 42 de ani mai târziu, dar şi sămânţa din care va creşte contestarea acestuia: nevoia oricărui regim, oricât de puternic, de a stăpâni ideile care ajung la oameni.

„O s-o învăţăm“, spuneau ei.

„O să vă învăţăm să nu mai puneţi atâtea întrebări despre oportunitatea schimbărilor legislative“, spun cei de azi.

„O să vă învăţăm să nu ne mai întrebaţi ce facem cu 2 miliarde de euro pe an bani pe care îi cheltuim pentru drumuri“. „O să vă învăţăm să nu mai întrebaţi ce se întâmplă cu 7 miliarde de euro bani pentru Sănătate“.

„O să vă învăţăm“. „O să vă învăţăm“.

Şi vin şi ne învaţă în continuare că este normal ca băieţii foştilor miniştri din guvernele de dinainte de ’89, ai secretarilor de partid sau chiar înşişi foştii şefi de UTC să fie astăzi cei mai aprigi capitalişti după ce au preluat pe nimic active care valorează sute de milioane sau miliarde de euro.

Cel mai periculos este ca oamenii să nu creadă în forţa opiniei lor.

În jocul democratic se cere ca fiecare să-şi manifeste opinia. Cel mai dureros este când oameni tineri, în loc să-i ia la întrebări pe cei care au deturnat zeci de milioane de euro, îi întreabă ce păreri au despre nu ştiu ce reforme.

Într-o ţară în care litrul de lapte la Mega Image este CINCI LEI, mai scump ca la New York, Paris sau Berlin, şi unde salariile sunt de cinci ori mai mici,  orice conferinţă de presă a ministrului agriculturii, a premierului sau a preşedintelui Consiliului Concurenţei ar trebui să fie bombardată de întrebările tinerelor jurnaliste: de ce? Cum să nu fie natalitatea la minim istoric după 1990 dacă tinerii nu au încredere?

Există o neîncredere. Şi dacă spun doar eu, ce se rezolvă? Nu este deloc aşa. Un singur om dacă îşi spune părerea altcuiva înseamnă că două universuri – creierele lor – se întâlnesc. Se creează conexiuni. Opiniile reverberează. Dar să ai posibilitatea să îţi exprimi punctul de vedere către sute de mii de oameni?

În aceste zile, spre exemplu, se votează bugetul.  64 miliarde de euro – cheltuielile bugetului general consolidat – se împart către educaţie, şosele, spitale,  salarii şi pensii.

Există însă clar informaţia defalcată unde merg banii? Spre exemplu, Ministerul Transporturilor are 1,9 miliarde de euro alocate. Pe ce vor fi cheltuiţi aceşti bani?

Nu ştim. An de an, se acoperă informaţiile esenţiale – unde merg banii, către ce obiective, ce salarii şi cui se plătesc, câte angajări se vor face, ce poziţii sunt deschise, cât dau ministerele, agenţiile sau companiile naţionale pe chirii sau pe apă minerală.

Există acolo cineva care are grijă ca oamenii să nu ştie pe ce sunt banii cheltuiţi.

Şi atunci este normal să existe acest sentiment al neputinţei, că oricât ai spune şi ai întreba tot ei sunt la butoane, cei de dinainte de ’89 şi fiii lor? Că foştii secretari de partid şi-au instalat copiii în servicii, că au jurat pentru alţii numai să fie lăsaţi în continuare să aibă acces la resurse?

Foarte puţin se mai discută astăzi că libertatea de a întreprinde trebuie să fie însoţită de libertatea de a spune.

Noua metodă este de a face mult zgomot, de a acoperi cu subiecte convenabile ceea ce contează cu adevărat: drumul banilor de la buget, marile procese de devalizare a statului, unde merg resursele naturale ale României.

3,5 milioane de români lucrează în străinătate. La 30 km de centrul luminat al Bucureştiului, oamenii înoată în noroaie să ajungă acasă după ce stau claie peste grămadă în microbuze pentru că trenurile nu merg din cauza podurilor prăbuşite.

Autogări decăzute. Gări în paragină. Spitale fără medicamente. Dar ei, ei vor să conducă cu orice preţ. Şi mai vor să le şi cânţi în strună. Să nu-i întrebi cum şi-au făcut averi de milioane de euro lucrând toată viaţa la stat sau prin rapt. Au înţelegeri transpartinice.

Nimeni nu credea în 1947 că totul se poate prăbuşi. „O să învăţăm ţara să ne iubească pe noi“. Puterea nelegitimă crede că poate avea controlul absolut. Dar oamenii ştiu că forţa întrebărilor este la ei. Niciodată nu va fi altfel.