Desfiinţaţi Ministerul Dezvoltării şi PNDL, alocaţi banii la judeţe în funcţie de populaţie şi veţi avea democraţie reală în România şi nu voturi contra bani de podeţe şi canalizare

Toţi se întreabă în aceste zile de unde vine puterea celui care a bulversat o ţară întreagă schimbând într-un an doi premieri fără să aibă parte de opoziţie reală în propriul partid.

 

Răspunsul poate fi dat dacă se priveşte în perspectivă istorică, cu 10 ani în urmă, pe ce filieră a structurii de putere administrativă a urcat actualul preşedinte al partidului de la guvernare şi pe ce pârghii de putere se bazează astăzi.

 

Totul se învârte în jurul ministerului aşa-numit al „Dezvoltării Regionale”, cu un buget de 1,5 miliarde de euro în 2018, care este de fapt un minister al „Exercitării Puterii Centrale în Teritoriu” şi nu un Minister al Dezvoltării „Regionale”, în fapt o contradicţie în însăşi denumirea sa: un minister înseamnă centralizare, nu regionalizare. Dacă vrei regionalizare, desfiinţezi ministere, nu înfiinţezi.

 

Vorbiţi astăzi cu orice consilier sau primar dintr-o comună oarecare din România şi veţi vedea că s-ar închina la fiecare se­cretară din Ministerul Dezvoltării ca să aibă acces mai rapid la banii din PNDL – aşa-numitul Program Naţional de Dezvoltare Locală.

 

Pentru un podeţ de 100.000 de lei, pentru a renova o şcoală cu 50.000 de lei, trebuie să „aplici” în programul PNDL. O treime din şcolile din România nu au toaletă în interior, dar trebuie aplicaţii şi dosare făcute. Cine decide cum se alocă banii?  

 

Desfiinţaţi Ministerul Dezvoltării „Regionale” şi va dispărea cea mai importantă pârghie de putere a centrului asupra judeţelor.

 

Prin niciun alt minister nu se poate exercita o putere mai mare în teritoriu decât prin acest minister. Spre deosebire de Transporturi, Să­nătate sau Ministerul Muncii, obiectivele finanţate sunt mult mai vi­zi­bile, iar trocul „finanţare contra sprijin politic”, mult mai les­nicios.

 

Dar aici nu s-a ajuns uşor.

 

Să ţii astăzi în frâu un partid de sute de mii de membri şi să obţii un vot covârşitor în conducerea sa – acesta nu poate fi decât produsul unei îndelungate munci, al unei construcţii ca o ţesătură de păianjen care se învârte în jurul oricărui rebel până la sufocare.

 

Şi iată cum s-a ajuns aici. De fapt, puterea actuală a Ministerului Dezvoltării pleacă de la o construcţie care a apărut ca urmare a aderării României la UE.

 

Dezvoltările ulterioare au condus la crearea astăzi în cadrul Ministerului Dezvoltării a PNDL - care a fost creat chiar de actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor în 2013, la un an după ce preluase funcţia de ministru al dezvoltării.

 

Ce nobil sună scopul înfiinţării PNDL în nota de fundamentare a OUG nr. 28/2013: „pentru o utilizare mai eficientă a fondurilor publice, a fost necesară o coordonare şi o implementare unitară la nivel naţional a dezvoltării infrastructurii locale”.

 

Şi aici intră: alimentare cu apă, canalizare, şcoli, spitale, drumuri judeţene şi comunale, poduri, podeţe, punţi (!), biblioteci, muzee, teatre, pieţe, oboare, târguri, baze sportive, infrastructură turistică.

 

Şi ce frumos se încheie nota: „MDRAP centralizează propunerile transmise de consiliile jdeţene şi, în baza datelor deţinute şi a analizelor proprii de specialitate, întocmeşte pentru fiecare judeţ lista finală a obiectivelor aprobate. Această listă SE APROBÂ PRIN ORDIN al ministrului dezvoltării”.

 

Trebuie să dea acordul un ministru pentru un podeţ de 10.000 de lei peste un pârâu în comuna Cojeşti din judeţul Călăraşi? Pentru o reabilitare de cămin cultural sau pentru modernizarea unei şcoli? Trebuie toate aceste obiective cu scop exclusiv local – zeci de mii în toată ţara, la 3.000 de comune şi 300 de oraşe – să obţină aprobare de la centru?  Nu sunt aceste investiţii de competenţa comunei respective sau, cel mult, a judeţului din care face parte? La ce bun atunci Consiliile Judeţene?

 

Cum s-a ajuns însă la această centralizare şi la puterea acestui minister, care un buget aproape egal cu cel al Ministerului Transporturilor?

 

Pentru prima dată cuvântul „Dezvoltare” apare în titulatura unui mi­nis­ter din România în martie 2007, în cadrul guvernului Tăriceanu II.

 

Până atunci, Laszlo Borbely conducea ca ministru delegat Ministerul Lucrărilor Publice şi al Amenajării teritoriului, din cadrul Ministerului Transporturilor. Apoi se înfiinţează Ministerul  Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţei, prin preluarea responsabilităţilor fostului Minister al Integrării Europene.

 

Aderarea la UE cerea o structură ministerială care să coordoneze Agenţiile de Dezvoltare Regionale prin care să fie distribuite fondurile europene. Aici veneau banii. Şi Ministerul Dezvoltării devine „borcanul cu miere” al guvernării şi mijlocul de control al judeţelor. Nu întâmplător preia tocmai acest portofoliu în 2009 puternicul pe atunci în PD-L Vasile Blaga, apoi Elena Udrea.      

 

Ministerul Dezvoltării devine canalul principal de influenţă în teritoriu al guvernului prin mecanismul bani contra voturi.

 

În 2011 însă se înfiinţează Ministerul Fondurilor Europene şi „jucăria”, pârghia de alocare a fondurilor UE trece de sub controlul Ministerului Dezvoltării la noul minister. Şi atunci, în 2013, este înfiinţat PNDL, un program care într-un fel copiază mecanismul de alocare a fondurilor UE, prin proiecte, dar integral pe banii statului. 

 

De ce a vrut actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor chiar portofoliul Dezvoltării Regionale în 2012? Pentru că acolo era şi este sursa de putere, de control. Cine merge astăzi în teritoriu să taie panglici pentru un drum judeţean în Argeş sau Constanţa, cine i-au urmat pe filieră? Paul Stănescu. Cine a fost propus premier prima dată în decembrie 2017? Sevil Shhaideh, fostul ministru al dezvoltării. 

 

Aici este axa puterii, aici este controlul. Aceasta este explicaţia pentru care 60 din 70 membri ai Comitetului Executiv ai partidului de guvernământ au votat pentru schimbarea guvernului. Construcţia alocărilor bugetare este de aşa natură, pârghiile de control sunt atât de eficiente, încât pierderile sunt prea mari dacă ieşi din front.

 

Dar ia să fie o regulă instituită ca în fiecare an fiecare judeţ să primească proporţional cu numărul de locuitori bani pentru apă, canalizare, şcoli, şosele şi spitale! De ce să nu se împartă proporţional cele 1,8 miliarde de euro şi să nu mai existe discuţii? De ce să stai cu mâna întinsă la guvern, pentru un podeţ să aştepţi să vezi ordinul ministrului – oare eşti sau nu eşti pe listă? Ţi se alocă banii în funcţie de numărul de locuitori şi te gospodăreşti: anul acesta o şcoală, la anul un dispensar, peste doi ani refaci şoseaua.

 

Ori centralizăm cu adevărat şi se fac programe de refacere a tuturor şcolilor din România (după o selecţie, bineînţeles, în funcţie de necesarul demografic), de introducere a alimentării cu apă şi canalizare pentru toate localităţile din România, ori banii din PNDL merg direct la judeţe după criteriul demografic.

 

Pentru ce să fie menţinut un sistem prin care în mod discreţionar centrul să dispună unde merg banii?

 

Desfiinţaţi Ministerul Dezvoltării şi PNDL, alocaţi banii la judeţe în funcţie de populaţie şi veţi avea democraţie reală în România şi nu voturi contra bani de podeţe şi canalizare.