Georgiana Singurel, partener Reff şi Asociaţii, Deloitte Legal: Parteneriatul public-privat - oportunitate de creştere a pieţei construcţiilor

Autor: GEORGIANA SINGUREL, partener Reff şi Asociaţii, Deloitte Legal 17.05.2018

Fără a beneficia de o definiţie unanim acceptată la nivelul legislaţiei sau practicii europene ori internaţionale, parteneriatul public-privat poate fi definit, la nivel conceptual, ca reprezentând un contract pe termen lung încheiat între un investitor privat  şi o entitate publică în scopul realizării unui bun sau, după caz, prestării ori operării unui serviciu public.

Esenţială pentru calificarea ca „parteneriat public-privat“ rămâne alocarea unei componente semnificative a riscului proiectului în sarcina partenerului privat, respectiv individualizarea unui sistem de remunerare a acestuia pe principii de performanţă.

La nivel naţional, autorităţile publice de nivel central, regional ori local au căutat, începând chiar cu sfârşitul anilor ’90, modalităţi de realizare a proiectelor de parteneriat public-privat, încercând să atragă sprijinul investitorilor privaţi în cadrul unor proiecte publice de investiţii. 

Neclaritatea cadrului de reglementare de la momentul aderării României la Uniunea Europeană, respectiv suprapunerea domeniului de aplicare a parteneriatului public-privat  cu sfera de reglementare a legislaţiei incidente concesiunii de lucrări şi de servicii au cauzat dificultăţi în aplicarea cadrului normativ, oprind dezvoltarea unor proiecte relevante în domeniu. Această neclaritate continuă să existe şi în prezent, puţini fiind jucătorii relevanţi care pot identifica distincţia dintre instituţia concesiunii şi cea a parteneriatului public-privat, din perspectiva cadrului normativ naţional. În acest sens, noţiunea de parteneriat public-privat a fost considerată de autorităţile publice în accepţiunea largă a termenului, incluzând ambele perspective şi instituţii, respectiv atât concesiunea clasică, cât şi parteneriatul public-privat.   

În vederea aderării României la Uniunea Europeană, legislaţia naţională a trecut printr-un proces complex de reformă, incluzând şi sfera contractelor de concesiune şi eliminând de la nivel de reglementare distinctă tipologia contractelor de parteneriat public-privat. Ulterior, începând cu anul 2010, necesitatea unei reglementări exprese a zonei parteneriatului public-privat s-a încercat a fi acoperită pe calea Legii nr. 178/2010.  Finalmente, în prezent ar părea că asistăm la o reeditare a succesiunii cadrului normativ individualizat pe parcursul celorlalte cicluri de reglementare.

Astfel, vorbim despre o lege care reglementează concesiunile de lucrări şi servicii (Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii), care beneficiază de norme de aplicare, fiind structurată ca un cadru juridic complet, aflat la dispoziţia autorităţilor publice interesate şi care transpune cadrul legislativ existent la nivel european în această materie, iar pe de altă parte, avem o lege a parteneriatului public-privat (Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat), în vigoare de asemenea începând cu anul 2016 şi care nici până la acest moment nu beneficiază de un set de norme metodologice necesare aplicării.

În acest context, după o lungă perioadă de timp, ne aşteptăm ca pe parcursul anului 2018 parteneriatul public-privat să beneficieze de un cadru complet de reglementare (aprobarea normelor metodologice) şi să asistăm aşadar la demararea unor proiecte strategice; aceasta mai ales în contextul Planului de Investiţii pentru Europa (PIE) al Comisiei Europene şi Băncii Europene de Investiţii, ce îşi propune stimularea investiţiilor suplimentare în economie, preconizând un interes mai concentrat în accelerarea investiţiilor în infrastructură, prin mobilizarea resurselor financiare din sectorul public şi cel privat, prin intermediul parteneriatului public-privat.