Adrian Vasilescu, BNR: Iluzia excesului de bani

Ziarul Financiar 11.07.2018

Vă mai amintiţi? Premierul din toamna lui 1990 a apărut la televizor. Era în ultima zi a lunii octombrie. Declaraţia de război („Români, treceţi inflaţia!”) nu a fost însă rostită în clar. Aşa au perceput lucrurile numai cei care au înţeles ce va urma. Pentru publicul larg însă, prea puţin obişnuit cu analize economice, mesajul a fost cu totul altul. Românii au fost înştiinţaţi că începând de a doua zi (1 noiembrie 1990) urma să se treacă la liberalizarea preţurilor.

Era însă ora 24 şi un sfert. Un tren întârziat. Preţurile „îngheţate” luaseră deja parte la golirea pieţei de mărfuri. „Turiştii comerciali” cumpăraseră din ţară tot ce s-a putut cumpăra ieftin şi vânduseră scump peste graniţe. Speranţa ce luase amploare în ianuarie ’90 începuse să piardă înălţime. După ce a condus la reducerea bruscă a săptămânii de lucru. Şi la eliminarea  normelor de producţie. În plus, fusese folosită întreaga rezervă valutară pentru importuri de bunuri de consum, în timp ce băncile statului au acordat credite bancare pentru plata salariilor mărite fără a fi acoperite cu produse. Mulţi gândeau că ţara e bogată şi că un singur lucru mai era necesar ca să trăim bine: să schimbăm raportul între producţie şi consum. Asta pentru că, decenii la rând, în prim-plan a fost producţia. Consumul era Cenuşăreasa. Sosise vremea consumului. Adevărul este că în 1990 consumul a depăşit valorile din 1989. Dar nu a mai putut fi egalat în mulţi dintre anii care au urmat. Cum, un timp, producţia  a scăzut… a scăzut şi consumul.

O boală a societăţii noastre în 1990 era iluzia surplusului de lei. Deşi, în realitate, nu banii erau în exces, ci oferta de bunuri şi servicii pe piaţa de consum era mult prea restrânsă. Aşa că ne-am ales cu o gravă problemă: în timp ce banii se înmulţeau, mărfurile se împuţinau, dar preţurile lor erau tot fixe. Guvernul căuta aşadar soluţii pentru a absorbi surplusul monetar şi a realiza echilibrul bani - mărfuri. Teoria, în această privinţă, e limpede: se împuţinează munca, trebuie să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus se duce…în preţuri. Iar când preţurile sunt fixe…

Moştenisem de la regimul trecut o grămadă de „bani fierbinţi”. Bani de care populaţia voia să scape, fiindcă îşi pierdeau valoarea. Lucru nu tocmai uşor în condiţiile unei pieţe peste care parcă suflase vântul. Ne-am trezit în 1990 în faţa unui fenomen pe care teoria economică îl numeşte „iluzie monetară”: convingerea că o creştere a salariilor este benefică chiar dacă producţia scade. Sindicatele au cerut sporuri salariale şi… au obţinut cam tot ce-au cerut. „Banii fierbinţi” s-au înmulţit. Noile boli s-au suprapus cu vechile boli ale monedei naţionale. Iar când ruleta preţurilor a început să se învârtească, la 1 noiembrie 1990, milioane de cetăţeni şi-au pierdut banii. Economisirile au fost spulberate. Puterea de cumpărare a leului a scăzut de la o zi la alta.

Un timp însă a mai persistat decalajul între preţurile din unităţile de stat şi cele din unităţile particulare. Pentru că preţurile stabilite de stat erau artificiale. Era numai o iluzie că statul putea să vândă ieftin, fiindcă nu lua în calcul impozitele, renta, cheltuielile reale. În aparenţă, decizia de a menţine preţurile „jos”  în magazinele statului era justificată. Pentru că altfel populaţia ar fi fost în imposibilitatea de a le suporta. Era însă o aparenţă. Pentru că, în realitate, preţurile stabilite prin decizii administrative şi nu pe baze economice se răzbunau şi produceau puternice dereglări. Inclusiv inflaţie ascunsă.

Cum a fost „soluţionat” acest nefericit decalaj? O vreme, în magazinele statului, au fost acordate subvenţii pe produs. La unt bunăoară. Diferenţa dintre preţul de vânzare în magazin şi costul real o suporta bugetul. N-a mers. Untul a dispărut din magazine şi era vândut pe piaţa neagră. Aşa că s-a renunţat la astfel de subvenţii. Nu imediat însă şi nu dintr-odată, ci treptat. Până în 1993 inclusiv.

Încet, mult prea încet, mecanismul de corectare a preţurilor a început să funcţioneze. Corecţia preţurilor a înviorat piaţa de consum. A fost stabilizată piaţa valutară interbancară. S-a revigorat piaţa monetară. În acelaşi timp, a început să crească economisirea populaţiei. Dar reformele nu i-au cuprins şi pe marii producători cu capital de stat. Inflaţia mare a fost pentru ei ca un drog puternic: le-a dat iluzia supravieţuirii.