Emil Cioran (I)

Sta in destinul anumitor oameni de valoare faptul de a se vedea asiduu comentati, de a intra intr-un a€ocon de actualitatea€? tocmai in momentele de criza a valorilor.

Emil Cioran a avut parte de o asemenea a€oglorie mediaticaa€? (parca asa se zice azia€¦) atat la finele anilor a€™30 in Romania, cat si intre 1950 si 1980 in Franta.

Ca sa nu mai vorbesc de perioada a€orecuperariia€? sale in tara noastra dupa Revolutia din decembrie 1989, adica tot intr-o vreme de profunde tulburari socio-politice.

Odata ajuns la Paris, pe la inceputul anilor a€™60, stiam ca pentru a-l vedea pe Emil Cioran trebuia sa trec pe la Monica Lovinescu. Abia cu un asemenea a€obilet de libera trecerea€? , dat de o prietena pe care n-o mai vazusem de mult timp, am putut sa ajung in a€obarlogula€? ganditorului autoexilat.

La data aceea, inca nu-i citisem toate cartile si eram teribil de intimidat de perspectiva de a-l intalni. Intrevederea noastra s-a desfasurat insa intr-o atmosfera perfect relaxata, a carei culoare o dadea doar surpriza de a descoperi un om cu totul diferit de cel pe care mi-l imaginasem.

In locul unui carturar doct si rezervat, extrem de grav, care sa conduca o convorbire filosofica, am dat peste un omulet simplu, ager, aproape vesel, mereu iscoditor, spiritual si lipsit de orice emfaza.

Intr-un anumit sens, as spune ca aceasta prima imagine a omului Cioran a stirbit in mintea mea portretul ganditorului cu acelasi nume.

La aceasta intrevedere am discutat cate-n luna si-n soare. Moralistul era foarte interesat sa afle o multime de lucruri (pe care eu, atunci, le socoteam nedemne de atentia lui!) despre o multime de oameni.

Mi s-a parut atunci ca disting un fel de nostalgie a Romanului dupa tara si poporul sau, desi cunosteam a€“ din ceea ce citisem a€“ opiniile sale ucigator de critice fata de tot ce este romanesc.

Omul era de o spontaneitate uneori de-a dreptul deconcertanta. Am avut totusi impresia ca ocoleste cu grija tot ceea ce ar fi fost referinta la cartile sale, la opiniile sale de moralist sceptic.

Dupa ce ne-am despartit, gandindu-ma la tot ce discutaseram, am ajuns la o concluzie derutanta, de neconceput: aceea ca avusesem o convorbire jalnic de banala cu un om exceptional. Cum era cu putinta asa ceva? Fireste, ma invinuiam numai pe mine.

Ceea ce unii au numit a€oecriture fragmentairea€?, a€oecriture da€™urgencea€?, pentru a caracteriza stilul sau aforistic, se vadea limpede in felul in care sarea, cu dezinvoltura, de la un subiect la altul, fara a intra a€“ asa cum m-as fi asteptat - in miezul insusi al lucrurilor.

N-as putea sa spun ca am fost incantat sau fascinat, la acest prim contact, de Cioran. Dimpotriva. Mai tarziu, dand din intamplare peste o expresie a lui, mi-am dat seama ca, de fapt, ganditorul mi se aratase nu ca moralist, ci ca un a€osecretar al senzatiilora€? sale.

atiam ca nu sta prea bine cu sanatatea si iata: constatam eu insumi ca tot felul sau de a gandi platea un serios tribut dispozitiilor de moment ale corpului sau.



Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar