Petar Neikov: Diplomat la Bucuresti (I)

Publicist si diplomat bulgar, Petar Neikov (1879-1968) a avut prezenta de spirit si tihna necesara de a asterne pe hartie impresiile stranse pe parcursul a aproape sapte decenii dintr-o existenta agitata si plina de evenimente. Nascut la Braila, oras cu o puternica comunitate bulgara, va studia Dreptul la Geneva si va imbratisa cariera diplomatica. Cariera intrerupta de cateva ori, din cauza realitatilor politice din Bulgaria, ceea ce l-a indemnat fie sa se refugieze peste hotare, fie sa renunte la diplomatie in favoarea jurnalisticii. El isi va petrece ani buni din viata in Romania, atat ca reprezentant diplomatic al statului bulgar, cat si ca refugiat. Prezenta sa ca diplomat acreditat pe langa Curtea regala de la Bucuresti coincide cu momente importante din istoria Romaniei: razboaiele balcanice, prima conflagratie mondiala si ocupatia militara a Capitalei. Mom ente redate in amintirile sale, intitulate Alaltaieri si ieri, care au vazut pentru prima data lumina tiparului in 1959.

"Intr-o zi de martie a anului 1906 am sosit in capitala Romaniei, in calitate de corespondent al unui ziar din Sofia, pentru a face o ancheta despre relatiile romano-bulgare, in legatura cu conflictul izbucnit atunci intre Romania si Grecia in chestiunea aromanilor. In Bucuresti am fost cand eram copil, insa amintirile mele erau confuze. Am ramas uluit de avutiile care nu erau ascunse, de luxul care iti lua ochii. Bucurestii erau un oras relativ mic, cu cel mult 300.000 de locuitori, strazile sale principale erau inguste si strambe. Se vedea insa clar ca este capitala marilor mosieri, care isi cheltuiau aici veniturile lor imense. Suburbiile erau amarate, zdrentaroase, insa in centru erau ridicate adevarate palate. In unele dintre ele urma sa fie introdus tanarul, saracul si neindemanaticul trimis al unei foi bulgare necunoscute.
Primirea a fost insa neasteptat de amabila. Certati la cutite cu grecii, romanii erau dispusi sa-l intampine cu bucurie pe orice musafir neasteptat, fie el si "taran dunarean", introdus de agentia noastra diplomatica. Ministrul afacerilor straine si alti cativa colegi de-ai sai de seama m-au primit in ministerele sau in casele lor. Sef al serviciului diplomatic era generalul Jacques Lahovari, descendent al unei mari familii de boieri, un barbat deja in varsta, insa inalt, inca zvelt si elegant, cu o fata tipica de militar imbatranit, dar care nu se preda. Discursul lui era ferm, taios, insa prietenos pe fond, putin arogant si liber. Foc si para impotriva grecilor "grandomani", care gandeau ca tot ce-i balcanic reprezinta mostenirea lor; pentru Bulgaria, un buchet de trandafiri... nu insa fara spini. O mica rectificare a granitei dobrogene, deschisa si nesigura, iar Romania este dispusa sa manifeste fata de vecina sa de la Sud cele mai prietenoase sentimente.
Aceeasi placa mi-a fost pusa si de ceilalti politicieni care m-au primit: Bulgaria trebuia sa plateasca ceva pentru prietenia cu Romania. Unele dintre motive erau foarte interesante. Imperiul otoman va fi in curand lichidat; Bulgaria va primi o parte din mostenire, se va largi spre sud; putin mai tarziu va fi lichidat si imperiul austro-ungar. De acolo si Romania astepta o mostenire; pana atunci trebuia sa-si intareasca granitele la Sud, pentru a putea sa duca o politica decisiva atunci cand va suna ceasul.
Am ramas uluit de avutiile si luxul in care locuiau oamenii de stat romani. Constantin Dissescu, profesor si unul dintre primii avocati ai tarii, m-a retinut la pranz, iar discutia noastra s-a desfasurat in fata stralucirii tacamurilor si veselei de argint, portelan si cristal, precum si a celui mai discret servitor. La Take Ionescu se uneau trei saloane spatioase, frumos decorate cu opere artistice originale, pe pereti si in vitrine. Covoare orientale groase acopereau parchetul stralucitor.
Take Ionescu era cel mai mare orator din Regat. L-au numit "Gura de aur". Era macedonean de origine si, bineinteles, foarte sensibil la chestiunea aromanilor, limbut, cu darul vorbirii, amabil, cu gesturi de boier. Am petrecut la el doua ceasuri intregi, fara sa-mi dau seama cand a trecut timpul.
Imediat dupa intoarcerea mea la Sofia am scris sapte sau opt articole in care am expus pe larg tot ceea ce am vazut si auzit."
Reintrat in serviciul diplomatic de la Sofia, Petar Neikov este trimis, in primavara anului 1909, la un nou post peste hotare: secretar II al Legatiei bulgare de la Bucuresti.

"Bucurestii m-au intampinat in sarbatoare. Era 10 mai, ziua independentei, cea mai mare sarbatoare nationala a romanilor. 'Zece mai' imi era veche cunostinta din copilarie, insa pentru prima data il vedeam in Capitala. Am ramas uluit de splendoarea privelistii, in timp ce traversam cu bagajul meu modest, in trasura, strazile laterale din centru, in drum spre legatie. Pretutindeni aglomeratie, tipica unui oras european, uniforme tesute cu fir de aur, caciuli cu pene nemaipomenite, sabii stralucind in soare, fracuri si jobenuri, piepturi acoperite cu medalii, calesti de lux cu doamne impopotonate, trasuri ale celor dintai "muscali" din oras, trompete, fanfare, steaguri... M-am intrebat daca toate acestea reprezinta un semn de bun augur pentru postul meu de la Bucuresti.
Nu a trecut mult si am vazut si reversul: mantia lui Porthos, din catifea pe dinafara, captusita cu petice pe dinauntru. in pofida luxului orbitor de pe Calea Victoriei, Bucurestii erau un oras asediat de mizeria umana.
Pe 10 mai insa aceasta nu se vedea. M-am prezentat la legatie. Mi-au spus sa astept. Dupa putin timp, m-am gasit in fata unui impresionant trio: colonelul Hristofor Hesapciev, impecabil in uniforma sa de Stat Major, tivita cu mult argint, atasatul militar - capitan de Stat Major Costica Stancev si primul secretar, Hitiu Gherov, in tinuta diplomatica cu sabia la brau. Imbracat in haine de drum mototolite
m-am minunat de aceasta neasteptata stralucire militara si diplomatica. Seful a binevoit insa a ma linisti. M-a felicitat pentru noul post si si-a exprimat bucuria ca i se trimite un om familiarizat cu chestiunile romanesti si care, pe langa toate acestea, cunoaste bine si limba.
Ii stiam pe toti trei: pe Hesapciev de la Belgrad, pe Gherov de la minister, iar pe Costica Stancev din cluburile de noapte din Sofia. Colonelul era un barbat pe la 50 de ani, curios si inteligent, insa retoric si pedant. Se vedea la fiecare pas ca este fost profesor, si inca unul de scoala militara. Gherov era o dulceata de om, prietenos, unul dintre cei mai buni colegi pe care i-am avut. Mana larga, el traia pe picior mare si la acea vreme risipise deja doua sau trei mosteniri. Iar Costica Stancev incerca, fara prea mare succes, sa fie infumurat si arogant. Celor trei le pastrez vii amintiri, deoarece fiecare dintre ei a contribuit in felul sau la initierea mea in tainele vietii mondene.
Cu siguranta aveam nevoie de indrumatori in acest domeniu. Astazi, multi zambesc atunci cand vorbesc de "educatia mondena". insa la inceputul secolului diplomatul lipsit de o asemenea educatie nu era membru cu drepturi depline in societatea diplomatica, cu toate ca figura pe listele corpului diplomatic, iar contactele lui de serviciu nu purtau urma legaturilor personale, fara de care schimbul de idei devenea formal si zadarnic.
Nu este usor, in special cand esti bulgar, sa inveti sa intretii relatii distinse, in scopul socializarii. Insa poti sa deprinzi a te imbraca ca ceilalti, sa mananci si sa bei cuviincios, sa te comporti acceptabil, iar la discutii sa stii sa asculti. In aceasta privinta, fiecare dintre profesorii mei bulgari m-a invatat cate ceva, intre altele - si in ce anume nu trebuie sa-i imit. Aveam destul fler pentru aceasta.
Mai intai trebuia sa ma imbrac. Hitiu Gherov m-a recomandat unor croitori la moda, la care se putea plati in termen. Trebuia dupa aceasta sa fiu prezentat oficial. Colonelul m-a introdus ceremonios in inaltele cancelarii. Urma sa-mi creez primele relatii personale. Sotia atasatului nostru militar - singura sotie din legatie - primea deseori doamne din alte legatii si din inalta societate romaneasca. S-a auzit ca sunt un tanar acceptabil, cu o anumita cultura, cu simt muzical si un bun dansator de vals. In curand am devenit un oaspete regulat si bine venit in aproape toate legatiile. Imi placea sa dansez si dansam bine. Aveam simtul ritmului si valsul ma atragea. Cand, zece ani mai tarziu, stepul si foxtrotul au cucerit saloanele, iar valsul a cazut in uitare, am simtit ca s-a terminat si cariera mea de dansator. Insa in acei ani valsul era regele balurilor. Fracul meu era bine croit, mansetele mele albe, iar pantofii mei lacuiti erau usori si elastici. Moralul meu s-a intarit, iar timiditatea de altadata a disparut.
Ca tanar secretar nu puteam sa am contacte personale deosebite cu sefii misiunilor care ma invitau cu atata bunavointa. Imi placea insa sa-i observ, sa le urmaresc discutiile in saloanele lor stralucitoare sau in jurul meselor de bridge.
Cel mai bine m-am simtit in legatia rusa, unde domnea pe scara larga ospitalitatea slava. Ministrul plenipotentiar Giers si sotia sa erau niste gazde deosebit de agreabile. Secretarii Lisakovski si Serbakov mi-au devenit buni prieteni si nu m-au uitat nici atunci atunci cand era vorba de cele mai intime receptii. Aristocrati cu totii, isi datorau inaltele posturi cu siguranta statutului lor social ridicat. Iar aceasta era valabil nu numai pentru diplomatii rusi. Reprezentantii marilor imperii si ai unor puteri apusene erau in majoritatea lor de origine aristocratica sau mare burgheza si formau o societate cosmopolita, cu solidaritate de clasa. Astfel, de exemplu, ministrul plenipotentiar austro-ungar era printul Furstenberg, inlocuit mai tarziu de contele Czernin. Si germanii erau reprezentati de un aristocrat, Von Kiderlen-Waechter, insa el se situa cu mult deasupra colegilor sai din Bucuresti, prin inteligenta, cultura si, de asemenea, prin simt politic si tenacitatea specifica neamului sau. Sprijinit de batranul rege Carol, Kiderlen-Waechter guverna Romania nu mai putin decat ministrii regali. In comparatie cu colegii sai de parada, la care nu tot ceea ce stralucea era din aur, el era un diplomat de actiune, care urmarea atent evenimentele mari si mici din Romania. Un tip asemanator, desi nu de aceeasi marime, era ministrul plenipotentiar italian - baronul Fasciotti. Sarbii, grecii si turcii erau de asemenea alesi cu atentie, iar nivelul lor mediu il depasea intotdeauna pe al nostru. Ei erau in acelasi timp si diplomati de salon, si de actiune. Nu era nimic ciudat in aceasta situatie. Ei aveau in spatele lor o traditie politica instituita si patru sau cinci generatii de oraseni."

Traducere si adaptare: Daniel Cain