Mitul drepturilor de autor

Pusa in aplicare de mai bine de unsprezece ani si modificata succesiv de cateva ori, Legea privind dreptul de autor si drepturile conexe (sau,intr-o formulare mai tehnica, Legea nr. 8/1996) nu inceteaza sa tulbure apele in mediul cultural romanesc. Si mai cu seama pe acelea si-asa lipsite de limpezime ale spatiului literar autohton. De ce? Avem autori, avem mostenitori, avem case de editare, avem o piata a cartilor functionala, avem canon critic, avem canon scolar, avem - mai ales - invatamant conditionat intr-un fel sau altul de existenta si de circulatia manualelor. Toti, sau aproape toti, nemultumiti profund ori doar usor contrariati de prevederile actuale, mult prea restrictive, ale legislatiei.

Meritul expunerii publice a acestor probleme - indeobste latente si individuale, dar pe drept cuvant de interes general - ii revine revistei Romania literara, care a ridicat la rang de titlu, in cadrul intalnirilor periodice si tematice din Clubul Prometheus, o intrebare cat se poate de nimerita si de subtil-ironica: A cui este literatura romana? Din colo de ce si-ar dori sau de ce si-ar imagina fiecare dintre noi, ma tem ca raspunsul e destul de cinic. Literatura romana este - provizoriu - a legislatiei, care ii stabileste, diferentiat si parcelat, de la un caz la altul, proprietarii.
Pe scurt si din auzite, justitia stabileste ca, in termen de saptezeci de ani de la disparitia autorului, drepturile sale de proprietate individuala asupra operei sa fie administrate - dupa plac - de mostenitorii legali ai acestuia. In cazul in care nu exista urmasi, privilegiul revine celei mai solid constituite numeric institutii de gestiune colectiva a drepturilor de autor. Adica, traducand in practica, aducand la zi si pe pamant, revine organizatiei CopyRo. Ca intervalul e suficient de mare se poate trece cu vederea, desi ar mai fi destul de asteptat pana cand nume grele care au depasit binisor fatidicul - prin calcul - an 1937 sa poata fi editate fara vreo grija. O lista facuta in fuga condeiului ne-ar edifica. Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, G. Calinescu, E. Lovinescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian sunt numai cativa dintre interbelicii de prima linie care se afla inca sub pragul celor sapte decenii. Ca transparenta nu a fost nicicand un atu al numitei societati insarcinate cu gestionarea posteritatii "operelor orfane", iarasi se poate lasa deoparte, de vreme ce, printr-o simpla si decisa miscare de forte, lucrurile se pot schimba radical. E suficient ca, printr-o masiva intrare a scriitorilor in CopyRo, structura si componenta Adunarii Generale sa se modifice pentru ca insasi organizatia sa devina, o data pentru totdeauna, eficienta.
Cel mai grav subiect, excelent invocat si expus de Ioana Parvulescu, moderatoarea discutiilor de la Clubul Prometheus, vizeaza proaspat aparuta dificultate de a insera in manualele scolare texte ale unor autori aflati sub infructuoasa protectie a urmasilor. Directi sau pe jumatate inventati. Indrituiti legal sa negocieze oricat de drastic retiparirea textelor autorului ale carui drepturi le administreaza, unii dintre ei par sa uite ca sub unghi moral lucrurile nu mai stau chiar atat de limpede. Cu atat mai mult cu cat e vorba despre un obiect de interes didactic, care nu aduce nimanui profituri economice reale. Nu poti parafraza la nesfarsit versuri si proza in paginile unei carti destinate elevilor. Nu poti sa-i obligi pe niste pusti cu mintile inca nedestupate la o naveta continua intre foile editiilor personale si glosele critice - lasate in aer - ale manualului.
De multe ori autorii inteleg mai bine decat oricine altcineva ca prezenta in programa scolara asigura atat contactul cu o noua generatie de cititori, cat si intrarea intr-un circuit - mediatic, in fond - de relectura. Ce s-ar fi intamplat cu un scriitor absolut mediocru ca Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti daca scoala nu i-ar fi conservat, ani de-a randul, prozele fastidioase? Cum s-ar mai fi vandut editiile din scrierile lui Vlahuta fara manualele care au alimentat mitul acestui, nu-i vorba, afectuos prieten al lui Caragiale? Superior acestora doi, dar nu cat sa devina - la rigoare - de neinlocuit, Vasile Voiculescu ar putea ajunge si el, curand, in zona arida a indexului, prin felul in care nepotul sau ii restrictioneaza aparitiile in volumele de uz didactic. Sunt, pana la urma, de inteles iluziile de felul acesta, numai ca literatura nu e - din pacate - un mijloc de imbogatire, nici macar la prima mana, cea care scrie. Daramite la o a doua sau o a treia, neformata si nemladiata dupa conturul aprig al condeiului. Precautiile cu care trebuie abordata, aici, problematica drepturilor de autor sunt strict necesare si trebuie sa se plieze pe o intreaga flora cazuistica. Partile isi clameaza, cu ton egal, dreptatea; importanta culturala si canonica a autorilor e variabila (toate ca toate, dar nu ne putem inchipui un manual din care, de pilda, Arghezi sa lipseasca); cerbicia nu e - oricat de deranjanta - o infractiune; voluntariatul intelectual s-a dovedit, nu o data, perdant; teama de pirateria dezlantuita merita privita cu intelegere. Doar ca invatamantul, ca un teritoriu al intermedierii, trebuie tinut departe de o asemenea ecuatie.
Ce spune totusi textul legii, atat cat poate fi el decriptat printr-un exercitiu eminamente filologic, neobisnuit cu rigorile terminologice ale dreptului? Cum se mentine el in afara maniheismelor destul de brute pe care orice litigiu editorial le creeaza? Sa citam din capitolul VI, art. 33, punctul c): "Sunt permise, fara consimtamantul autorului si fara plata vreunei remuneratii, urmatoarele utilizari ale unei opere aduse anterior la cunostinta publica, cu conditia ca acestea sa fie conforme bunelor uzante, sa nu contravina exploatarii normale a operei si sa nu il prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: (...) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere in publicatii, in emisiuni de radio sau de televiziune ori in inregistrari sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv invatamantului, precum si reproducerea pentru invatamant, in cadrul institutiilor de invatamant sau de ocrotire sociala, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, in masura justificata de scopul urmarit". Daca din relatarile colocviale ale juristilor - mai creditabili ca oricine - Ana Diculescu si Eugen Vasiliu, prezenti la dezbaterea organizata de Romania literara, reiesea fara prea mari asperitati ca reproducerea integrala a unui poem necesita acordul autorului (sau al mostenitorului legal), fragmentul reprodus pare a ne spune altceva. Sa detaliem, de dragul argumentatiei. Principiile elementare ale alcatuirii unui manual, criteriile etice cerute de varsta si etapa de formare a publicului-tinta, precum si destinatia strict didactica a acestuia exclud de la inceput vicierea ori alterarea "bunelor uzante", a "exploatarii normale", dupa cum eventualele "prejudicii" invocate implica nimic mai mult decat planul moral. Ramane deci de lamurit numai diferenta esentiala de sens dintre "articolul izolat" si "scurtul extras". Trebuie precizat ca in toate celelalte alineate ale articolului 33, cu exceptia acestuia, se vorbeste strict despre "scurte extrase" ori, pentru variatie stilistica, despre "scurte citate". Cu alte cuvinte, despre obligatoria fragmentare a continutului operei. Atunci de ce demarcatia ferma dintre un asemenea pasaj restrans si un - atentie! - "articol izolat"? Oare pentru ca acesta din urma aduce in plus o nota de integritate? Echivaland un volum de poezie cu opera, ce altceva decat un "articol izolat" inseamna un poem extras din acest volum?
Nu cred ca rationamentul construit aici poate fi clatinat prea usor. Nici chiar prin alineatul, ambiguizant, aflat cu cateva paragrafe mai jos. Termenii sunt altii, contextul diagnostic e, la randul sau, altul. Institutia de invatamant nu este, din punctul de vedere al logicii, nicidecum acelasi lucru cu materialul destinat invatamantului. Si nici, vai, cu o editura: "e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de institutiile de invatamant sau de muzee ori de catre arhive, care nu sunt realizate in scopul obtinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect". Una dintre franele juridice care blocau circulatia normala a textelor literare pare a se fi spulberat. Asa cum e, invatamantul ofera totusi o solutie de luat in seama. Asa cum sunt, manualele permit mai multe fandari decat, paradoxal, editiile de lux. Sau, fapt cu adevarat grav, decat antologiile critice.

Ioana Parvulescu
scriitor si editor

In calitatea de autor de manuale, m-am lovit de problemele copyright-ului. La inceput a fost o perioada aurorala in care nu intra in discutie nici o restrictie, singurul interes fiind acela de a recastiga pentru lectura elevii. In ultimii ani, odata cu aparitia discutiilor din jurul acestor drepturi de autor, au aparut insa o groaza de alte probleme. O sa pun in discutie cateva dintre ele, cele mai spinoase. Intai, desi exista autori canonici, prezenti in programele scolare, intrarea lor in manual e conditionata de infinite negocieri cu urmasii acestora. In momentul in care platesti asemenea copyright, preturile cartii ar deveni astronomice. A doua ar fi a institutiei numite CopyRo, care a ajuns sa posede, ca in Suflete moarte de Gogol, drepturile financiare ale unor autori fara urmasi, cum e, de pilda, Ion Barbu. Cea de-a treia se refera la dreptul de antologare. Antologarea e, in fond, un fel de citare. E adevarat ca e o citare integrala, dar intr-un ansamblu cu totul diferit. Personal, as face cu mare placere multe antologii frumoase, dar o asemenea legislatie chiar e de natura sa descurajeze.

Eugen Vasiliu
jurist

Asa cum exista uzul, exista si abuzul. Sunt unii dintre mostenitori care blocheaza aparitia autorilor in manuale. E, din partea lor, o proasta intelegere a problemei. Simplul fapt ca apari in manuale iti mentine cota de piata. Ai interesul sa apari intr-un manual, ba, mai mult, sa ramai si-n urmatorii ani. Rareori apar intr-un manual altceva decat scurte citate. Poate, sa zicem, in cazul formelor fixe. Cand exemplifici rondelul, nu poti da doar un fragment de rondel. Dar si acela e, pana la urma, scurt. Articolul 33 poate fi utilizat oricand: se pot cita doar fragmente in scop de analiza, critica, in masura in care lungimea justifica scopul urmarit. (...) Un poem in intregime reprezinta o opera. In momentul in care reproduci un poem intreg, incep problemele.

Daniel Cristea-Enache
scriitor si editor

Fiind si autor, si mostenitor, si editor, si autor de manuale, am mers pe toata circumferinta si am incercat sa ma raportez corect la toate aceste calitati. Cred ca exista un bun-simt al mostenitorului pe care unii il au, iar altii nu. Cu unii te intelegi foarte bine, alte cazuri sunt mult mai problematice. Ca mostenitor al lui Valeriu Cristea, vreau ca operele lui sa apara la edituri de prim-plan, sa se afle in circuitul public, sa fie editate in conditii cat mai bune. N-o sa vin niciodata insa cu pretentii absurde. E suficient sa ne gandim care sunt tirajele cartilor la noi. Exista numai doi-trei autori care au vanzari comparabile cu cele din Occident. Pentru a-i aduce pe acesti mostenitori abuzivi in albia firescului, cazurile ar trebui mediatizate. Asa cum exista mostenitori de felul acesta, exista totusi si editori abuzivi, care compromit ideea de editare. Editurile basarabene, dispensate de justitia romaneasca, fac adesea ceea ce vor ele cu opera autorilor de aici. Singurii care nu vor fi niciodata blamabili, pe care nu i-am putea invinui de rea-credinta, sunt autorii de editii critice. Situatia lor ar trebui sa ne sensibilizeze in modul cel mai puternic.

Ana Diculescu
jurist

Daca mostenitorii au pretentii financiare enorme, se poate recurge la o metoda cu mult mai simpla. In manual va aparea o mentiune prin care se va nota, in locul rezervat respectivului autor, ca textul nu poate fi publicat din ratiuni banesti, valoarea scriitorului in cauza fiind sub aceea impusa de urmasii lui. E o metoda buna de a lupta cu inertia si cu abuzul. Unde e drept, e si abuz de drept. Drepturile nu vin din cer, pentru ele trebuie intotdeauna luptat. Trebuie inceputa o educatie a acestor beneficiari genetici. Cat despre CopyRo, organismul este constituit legal. El poate fi interogat dupa modelul interogarii societatilor comerciale: bilanturi, planuri de activitate s.a.m.d. E nevoie de o abordare ceva mai realista, de vreme ce CopyRo e un invecinat, un mandatar.

Alex. Stefanescu
scriitor si editor

Legislatia trebuie sa serveasca in primul rand interesele literaturii. Scopul principal este ca literatura sa ajunga la cititor. Sigur ca drepturile sacre ale proprietatii trebuie respectate. Combinatiile de cuvinte sunt la fel de personale si de legitime cum este orice alta proprietate. Imateriale cum sunt, ele reprezinta o avere. Ar fi foarte trist sa suprimam, prin combinatii meschine, aceasta sublima comunicare intre autori si cititori.