Cultul lui "Ce sa-i faci..."
Autor:
Tudor Calin Zarojanu
14.09.2007
Retorica intrebare are insa mult mai multe valente, si nu doar in domeniul celor vesnice. Sunt nenumarate situatiile in care vezi oameni angrenati intr-un tot mai vehement dialog al surzilor, in care e evident de la inceput ca nici unul dintre interlocutori nu-l va convinge de ceva pe celalalt. Ei continua totusi, cu incapatanare, sa-si arunce in fata argumente peste argumente si nu rareori discutia se transforma in disputa, ba chiar in lupta corp la corp.
De ce? Daca-l intrebi pe oricare dintre ei, iti va spune ca e musai sa-i deschida ochii celuilalt, dar - macar in sinea sa - va marturisi si faptul ca nu stie cum sa puna punct duelului, necum sa-l evite cu totul. "Pai, vine ala si-mi spune ca am facut galagie aseara la mine in casa, de n-a putut sa doarma, cind era doar sapte seara - si eu sa tac!?" Nu, sigur, e greu sa taci. Dar ia incercati sa ziceti, cu un ton bland: "Ce sa-i faci...", si sa vedeti cum se risipeste orice tensiune si e prevenit orice conflict local!
Iata alte cateva posibile schimburi de replici care nu apuca sa devine taioase, inclestarea fiind sufocata in fasa:
"- Chivu e mai bun, domn'e, ca fundas stanga, decat pe centru! - Ce sa-i faci..."
"- Mi se pare mie sau ai dat de bani!? - Ce sa-i faci..."
"- Tu nu vezi ce prost e ala!? - Ce sa-i faci..."
"- Orice-ai spune, Mozart a fost mai mare ca Beethoven! - Ce sa-i faci..."
Ultimul exemplu e o gluma, n-am putut rezista tentatiei. In lumea reala, oamenii nu-si disputa teme culturale. Nu confundati discutiile aprinse despre ce beau artistii cu dialogurile intelectuale.
Ce sa-i faci...