Dan Sultanescu: Jocurile Olimpice, subiect de politica publica
Autor:
Dan Sultanescu
21.08.2008
Doar ca acest simbol nu este atat de categoric pe cat se credea. Dominatia chineza este fireasca la nivelul populatiei pe care o are si la nivelul investitiilor facute in propriii sportivi. Ea nu este insa la fel de spectaculoasa daca introducem in calcul si Uniunea Europeana ca ansamblu, un continent care reuneste o populatie sensibil mai mica decat cea chineza, dar cu performante individuale indiscutabil mai mari.
Dincolo de spectacolul televizat, Jocurile Olimpice mai reprezinta si o declaratie pe care fiecare tara o face cu privire la modul in care se raporteaza la performanta in sport. Fiindca aceste performante pot fi obtinute in foarte multe modalitati, la fel cum vorbim despre cresterea economica, de exemplu. In principiu, dupa modelul generat de razboiul rece, aceste strategii diferite se rezuma la doua. Fie vorbim de o selectie riguroasa si o pregatire centralizata, care are drept scop in sine obtinerea de performante indiferent de costuri, fie de o promovare in ansamblu a sportului in randul societatii si asigurarea conditiilor de pregatire pentru toti cetatenii, fapt care pune pe locul doi performanta in sine. Sunt doua filosofii diferite, care au facut ca, de-a lungul timpului, state democratice precum Statele Unite sau tari din UE sa fie depasite de tari cu sistem autoritar sau chiar totalitar, precum Uniunea Sovietica, RDG sau, in prezent, China.
Statele democratice sunt mai apropiate de spiritul orginar al JO, cel care a stat la baza proiectului lui Coubertin. Este vorba de o traditie, promovata in scolile britanice din a doua jumatate a secolului 19, in care sportul a reinceput sa fie privit ca o parte importanta a procesului de educatie. Era, ca sa fiu mai riguros, o intoarcere la modelele grecesti si romane, cunoscute si la noi prin celebra "mens sana in corpore sano". In aceasta traditie, un om adevarat este cel care are o constitutie sanatoasa, un sportiv echilibrat care poate practica mai multe sporturi si care nu exceleaza neaparat la un sport anume. In paralel, aceeasi traditie a impus ideea de corectitudine, fair-play, cea care initial diferentia sportul amator de cel profesionist. La acea vreme, antrenamentele speciale pentru o competitie erau privite ca o forma de trisare, o forma prin care se considera competitia mai importanta decat era de fapt. Chiar si dupa acceptarea profesionismului in olimpism, atitudinea a ramas ca principiu. Si ea a dus la stimularea infrastructurii sportive la toate nivelurile, astfel incat oricine vrea sa practice un sport sa o poata face, fara sa fie conditionat de traditia locala, de existenta sau nu a sportului care ii place in proximitatea sa, de investitiile pe care statul sau, comunitatea locala le aloca sportului respectiv. La actualele Jocuri Olimpice, o sportiva britanica, Rebecca Romero, a devenit campioana la ciclism viteza, dupa ce fusese, cu patru ani in urma, medaliata la un cu totul alt sport, canotaj. Spre deosebire, in Romania, daca o fata din Ramnicu-Valcea, de exemplu, ar vrea sa faca la nivel de performanta alt sport decat handbalul, ar avea foarte mici sanse de reusita.
Traditia romaneasca in legatura cu aceste doua filosofii este una clara: sportul romanesc producea indeobste rezultate spectaculoase la Jocurile Olimpice prin metode care amintesc mai degraba de stilul statelor autoritare, in care conteaza un model centralizat de pregatire, de selectare a talentelor din doar cateva sporturi de baza (de obicei gimnastica, atletism, canotaj) si de stimulare a acestora pentru a obtine performante de varf. Pe drum, sportul de masa a fost abandonat ca avand un rol mai degraba secundar. Acum, prin accederea la un spatiu democratic in care conteaza mai mult sansele oferite fiecarui cetatean in parte, ar trebui sa putem adopta modelul democratic, mai costisitor, dar mai producator de beneficii sociale si umane decat modelul autoritarist. Partea interesanta este ca, daca pana acum se credea ca acest model nu genereaza performante per ansamblu, iata ca aceasta forma de clasament, care pune accent pe scorul cumulat obtinut de UE, demonstreaza ca si aceasta metoda aduce medalii. Poate chiar mai mult decat investitiile directionate doar spre varfuri.
In mod normal, dupa ce aceasta olimpiada se va fi terminat, in Romania ar trebui sa inceapa discutii nu doar despre cum vor fi pregatite viitoarele cicluri olimpice, dar si despre capacitatea statului de a extinde investitiile si spre sportul pentru toti, ca metoda de educatie si de formare. Sigur ca este nevoie de stimularea performerilor, iar acest proces nu va trebui niciodata oprit, dar poate ca bunastarea sociala a unei comunitati vine nu doar din receptarea la televizor a performantelor unor conationali, ci si din sanatatea populatiei ca ansamblu si din rezultatele promovarii sportului ca forma de educatie pe scara larga.
Dan Sultanescu este coordonator al proiectului infopolitic.ro