Un brand: Convorbiri literare

Autor: Cretu Bogdan 24.09.2008

Putine sunt revistele romanesti care sa se bucure de atata respect precum cel datorat Junimii lui Titu Maiorescu, Convorbiri literare. Rolul junimistilor, exercitat prin intermediul organului lor de presa, a fost unul sanitar.
In paginile Convorbirilor literare s-a facut opera de mare pedagogie nationala, impunandu-se acele criterii minime care sa permita exercitarea unui discurs cu pretentii de normalitate. Maturizarea literaturii nationale datoreaza lui Maiorescu & Co. enorm, caci abia sub actiunea de multe ori justitiara, ba chiar vindicativa a acestora s-a ajuns la maturitatea necesara. Nu cred ca risc prea mult daca afirm ca aparitia unei asemenea intelighentii, cu interese aproape enciclopedice, cu gust, rafinament si atitudine necomplexata fata de actul literar nu tradeaza nicidecum o maturitate a culturii noastre, ci mai curand un primitivism al ei, daca privim lucrurile intr-un context mai larg, european. Junimistii au fost primii nostri europeni adevarati, iar prelectiunile lor si intreaga paideia pe care s-au simtit datori a o dezvolta in paginile revistei nu raspund decat necesitatii cultivarii unui public prea putin deprins cu ale cartii. Cu alte cuvinte, totul tinteste catre o deschidere catre marea cultura europeana, fara a renunta la ceea ce ne e specific. In plus, ei au fixat, pentru o vreme, capitala culturala a Romaniei la Iasi. De atunci persista in aerul batranului oras aceasta nostalgie, a “varstei de aur” junimiste.

Seriile interbelice ale revistei Convorbiri literare se situeaza oarecum in prelungirea programului junimist, pe care discipolii lui Titu Maiorescu si, mai tarziu, cei ai lor il continua, chiar cu riscul repetitiei unor ticuri impuse de magistru, fara a mai avea insa nici anvergura si, la urma urmelor, nici motivatia ilustrului inaintas. Nici I. Bogdan, nici Simion Mehedinti sau I.E. Toroutiu nu mai reusesc sa reinstaureze spiritul junimist, chiar daca isi afirma, cu totii, disponibilitatea de a “apela mereu la interventia legilor estetice” - punct forte al programului critic al lui Maiorescu. Cum, necum, revista apare fara intreruperi pana in martie 1944, chiar daca nu mai reuseste sa fie decat uneori o palida reminiscenta a celei iesene din secolul al XIX-lea.

Limpede e ca regimul comunist, instaurat, oficial, la finele lui 1947, dar activ inca de la finele razboiului, reteaza orice initiativa publicistica, impunandu-si propriii sateliti; mai mult decat atat, lui Maiorescu i se spune, grosolan, “adio”. Astfel stand lucrurile, e limpede de ce spiritul junimist devine indezirabil odata cu instalarea comunismului, care nu e interesat decat sa transforme literatura intr-un instrument de propaganda. Revista reinvie, cu acest titlu, in 1970, continuand, de fapt, Iasiul literar. Reluarea titlului “sacru” nu e justificata insa de o revenire la sistemul valoric convorbirist, ci slujeste politica nationalista, de distantare de Moscova, care va pregati, nu dupa mult timp, cultul personalitatii pus la cale de Ceausescu. Prin urmare, arogarea brand-ului este mai curand abuziva decat imbucuratoare.
Trebuie inteles ca programul maiorescian este legat de un anumit context, acela al confuziei valorilor, specific sfarsitului de veac XIX, cu unele palpairi la inceputul de secol XX, cand samanatorismul amesteca nonsalant eticul, etnicul si esteticul, fapt ce a impus prelungirea sistemului maiorescian de catre E. Lovinescu.

Seriile de dupa 1970, conduse, pe rand, de Dumitru Ignea, Corneliu Stefanache, Corneliu Sturzu, Alexandru Dobrescu si, actualmente, de Cassian Maria Spiridon, privilegiaza, fiecare dupa puteri, atitudinile critice, dezbaterile polemice, dar fara a mai reusi sa faca opera de inalta pedagogie. De altfel, nici nu ar mai fi fost posibil, de vreme ce intre timp literatura nationala s-a emancipat suficient incat sa nu se mai lase dirijata dintr-o redactie.

Acest lucru era posibil cu 141 de ani in urma, acum nu le mai ramane urmasilor decat sa onoreze o mostenire care obliga prin prestigiu. Dincolo de festivismul inevitabil, aceasta mostenire trebuie onorata tocmai mentinand ca reper nu programul junimist in litera sa (imposibil de reiterat azi), cat mai ales acea exigenta fata de valoare de la care Maiorescu si ceilalti nu au facut rabat. Aceasta este singura modalitate prin care spiritul junimistilor poate fi pastrat viu. Ceea ce nu e deloc o misie oarecare.

Evit sa ma pronunt in amanunt asupra actualei serii; ma leaga prea multe de aceasta revista: am prieteni in redactie si e, in plus, revista la care am debutat si la care am tinut, lunar, o rubrica vreme de vreo cinci ani, pana cand redactorul-sef actual mi-a intrerupt-o subit. Imi plac unele semnaturi din revista, dupa cum sunt mult mai castigat daca sar peste destule altele. Lunarul iesean arata azi exact cum arata si viata literara moldava si, mai larg, romaneasca: cu lucruri bune si cu lucruri mediocre, cu o identitate conservatoare, dar ferma si uneori cu un vizibil iz de parti-pris local.
Dar nu sunt oare toate revistele culturale la fel? Putine au, insa, aceasta potenta simbolica precum lunarul iesean.