I. Marcel Lupse: Un joc secund numit pictura

Am avut norocul sa-mi petrec copilaria la tara, penduland intre Valea Bargaielor bistritene, locul de bastina al mamei, si Buciumul Vaii Chioarului in Maramures, de unde se trage tatal meu. In aceste zone s-au pastrat pana tarziu obiceiurile stravechi, folclorul autentic, portul popular. Veneam in vacanta la bunici si imi amintesc ca vedeam pe ulita satului tarani care mergeau la biserica si la hora in costum national. Am prins deci, copil fiind, cununile de grau atarnate in grinda, coronitele de sanziene aruncate pe acoperisurile caselor, buchetele de flori de leac si de descant culese noaptea pe roua si puse la uscat in umbra prispei si cate si mai cate altele. Multe nu le-a inteles copilul de atunci, care sesiza mai mult atmosfera de poveste. Ele mi s-au deslusit mai tarziu si, tot mai tarziu, am inteles ca misterul ce insotea aceste ritualuri va disparea odata cu ele ca o boare daca nu voi putea sa le tes cu culori pe panza.

 

Pe vremea aceea sculptam. Preocuparile mele artistice se rezumau la a face figurine in lut, pe care le coloram. Eram prin clasa a cincea sau a sasea. Parintii au vrut sa fac o scoala buna, iar, pe atunci, "scoala buna" insemna neaparat Clujul. S-au interesat ei, au vorbit in dreapta si in stanga, si asa au ajuns sa ma inscrie la un liceu... industrial, in acest oras de care m-am simtit legat toata viata. Sincer, desi avea profil tehnic, scoala nu m-a nemultumit pentru ca, in acest timp, am avut posibilitatea sa ma inscriu si la Scoala Populara de Arta. Fiind un elev special al liceului (aveam, nu-i asa, preocupari umaniste), primisem permisiunea sa merg la atelierele sale de sculptura. Aici, prima mea profesoara a fost Alexandra Crisan, un foarte bun si daruit dascal, cu care am invatat modelajul. La sfarsitul liceului, m-am hotarat sa dau la Institutul de Arte Plastice, Sectia sculptura. Am facut si cateva ore de pregatire cu Mircea Spataru, dar probabil au fost insuficiente. Concurenta era mare in acea perioada, si nu am intrat... A trebuit sa plec in armata, dar nu am renuntat la gandul de a deveni artist plastic. Asa ca, la revenire, am inceput sa ma pregatesc intens. M-am hotarat sa dau la Sectia de desen a institutului clujean. Era in 1976 si, de data aceasta, am reusit.

Sansa mea a fost sa il am ca maestru pe regretatul Vasile Crisan, sotul doamnei Crisan, mai inainte amintita. Vasile Crisan a fost un pictor extraordinar si un profesor nemaipomenit. Nu vreau sa nedreptatesc pe nici unul dintre ceilalti dascali, dar cred ca el a avut cea mai mare influenta in formarea mea ca artist. El a fost cel care mi-a deschis practic ochii spre pictura; mi-a aratat nevazutul. Academiile de arta nu scot automat artisti, ci ofera doar o pregatire generala, iti indica jaloanele drumului. Depinde foarte mult de profesorii pe care ii ai si de felul in care ei te indruma ca sa ajungi sa mergi pe picioarele tale si sa faci creatie adevarata. Vasile Crisan a fost un astfel de dascal. El mi-a transmis nu numai notiunile artistice fundamentale, ci si curajul de a persevera in acest joc secund care este pictura. Alaturi de el, am avut o pleiada de profesori venerabili (se simtea umbra tutelara a lui Vatasianu, care se pensionase de curand), nume importante in plastica romaneasca si care tineau mult ca studentul sa fie bine pregatit profesional pentru a putea, ulterior, sa-si permita sa aiba accente personale, originalitate.

Lucram foarte mult in afara orelor de curs si de practica la facultate. Iar rezultatele nu au intarziat sa se vada. In 1979, am deschis prima expozitie personala la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj. Eveniment destul de neobisnuit, deoarece, pe atunci, studentii participau la expozitii colective si mai rar se incumetau sa deschida "personale". Surprinzatoare si stimulatoare pentru mine au fost cronicile aparute in revistele Steaua si Tribuna, in alte publicatii locale.

Am terminat facultatea si, ca sef de promotie, am putut alege un loc de munca "privilegiat". Acesta a fost Palatul Copiilor din Dej, asa ca nu m-am departat prea mult de centrul cultural care era si pe atunci Clujul. Acolo, lucram cu mare placere cu copiii si, in plus, aveam mult timp pentru pictura mea. Recunosc ca in adancul sufletului doream sa revin in orasul unde ma formasem, dar viata a vrut altceva. Am ramas mai multi ani in Dej, apoi m-am stabilit la Bistrita, unde locuiesc si acum.

Perioada imediat urmatoare terminarii facultatii este hotaratoare pentru biografia artistica a fiecaruia. La absolvire, te rupi dintr-o data de centrul universitar, de miscarea artistica de acolo, de profesori, nu mai ai mentori, nu mai ai colegi si trebuie sa continui sa lucrezi de unul singur ca sa poti reveni cu o expozitie. Altfel, risti sa ramai un bun profesor de desen si atat. De aceea, am strans din dinti si am continuat sa pictez. Intre timp m-am casatorit, sotia si-a luat serviciu tot in Dej, s-au nascut copiii, dar eu nu am intrerupt legatura cu Clujul si cu profesorul meu Vasile Crisan. Tin minte vizitele pe care le faceam in atelierul sau, un spatiu primitor, ce ma impresiona prin numarul mare de lucrari la care maestrul revenea mereu si mereu. El nu considera niciodata o lucrare definitiv terminata. Simtea mereu nevoia sa adauge ceva si asta se vede in toate picturile sale, ale caror irizatii le confera o aura metafizica. Acest fel de abordare a actului de creatie a marcat, intr-un fel, si opera mea, unde se regasesc asemenea note metafizice.

 

La Dej, un orasel unde fiecare il stia pe fiecare, m-am reintalnit cu scriitorul Radu Saplacan, pe care il stiam din facultate. Ambii lucraseram la revista Napoca universitara, unde am fost tehnoredactor. Cu acel prilej, m-am imprietenit cu multi dintre viitorii scriitori clujeni, pe atunci studenti: Ion Muresan, Ioan Grosan, Radu G. Teposu, adica o buna parte dintre optzecisti. Redactorul-sef al revistei era asistentul universitar Andrei Marga. Reintalnindu-ma cu Radu Saplacan, cu Ion Muresan, care primise repartitie in comuna Strambu, in apropiere, am participat alaturi de ei la acel extraordinar fenomen al anilor '80 care a fost Cenaclul Saeculum. Veneau aici scriitori din mai multe zone ale Transilvaniei (Brasov, Baia Mare, Zalau, Oradea), dar si de la Bucuresti (Virgil Mazilescu, Ioan Grosan). Aici fiecare invata de la celalalt si, dincolo de asta, exista un fel de democratie de cenaclu care facea ca sedintele sa fie conduse, pe rand, de fiecare dintre noi. Asa am ajuns sa conduc si eu discutii aprinse si, desi nu aveam veleitati de critic, va asigur ca am facut-o cu pricepere si placere. Invatatura noastra de capatai, "Cata prietenie atata exigenta", a rezistat tuturor incercarilor acelor ani. Pretuirea valorilor romanesti adevarate a fost tezaurul care a stat la temelia "miscarii" noastre, pentru ca eu consider Saeculum mai mult decat un cenaclu literar. Si spun asta gandindu-ma ca intalnirile iti ofereau posibilitatea sa inveti de la ceilalti, sa nu te simti singur. Probabil in aceasta a constat vraja care ne-a tinut aproape, tineri scriitori si artisti din tot Ardealul, intr-un fel de solidaritate care, din pacate, azi s-a destramat.

La cenaclu, pictorul din mine nu avea astampar. Dincolo de crochiurile pe care le faceam curent - un fel de cronici vizuale ale cenaclului, pe care le-am publicat recent in volumul de evocari despre Saeculum al scriitorului Cornel Cotutiu -, imi placea sa observ fenomenul in sine. Asa am ajuns sa fac ilustratie de carte si coperte de volume, in primul rand pentru prieteni. A existat, bineinteles, si reversul. Ei, scriitorii, au venit cu interes la expozitiile mele si au scris despre ele. Personal, cred ca elogiile lor au fost sincere, in spiritul devizei noastre - "Cata prietenie atata exigenta".