FOILETON / Ultima runda la Ruleta romaneasca (V)

Autor: Leo Butnaru 10.06.2009

Fetele de pe Calea Victoriei
Сhiar dacă stăm, intr-o nesfârşită şi impovărătoare aşteptare, pe Calea Victoriei, destinele noastre sunt ale unor infrânte. Victoria, pentru noi, n-ar fi decât un oximoron.
Fie, daca nu infrânte, pedepsite suntem, totuşi. In văzul lumii. Intregi. Sau parţiale. Cât mai e lume, prin acest odată zis,Mic Paris... Ne văd şi destui străini. In acest hal fără de hal. Ca şi condamnate. Disperate in apăsătoare aşteptare.
Eu, una, de cum mă trezesc din somn sau doar din amorţeala de peste noapte, imi dau seama cu groază că, şi astăzi (şi mâine, şi poimâine. ..), va fi exact – dar absolut exact-simetric – ca ieri (alaltăieri, ani şi ani indărăt...). Mai să ajungem ca bătrânele neputincioase care işi invocă isprăvirea. „Doamne, unde-o fi să fie moartea aia să mă ia şi pe mine odată?... Decât atare viaţă, mai bine...".
Astfel că, in eternă neschimbare de situaţie, iată-ne, două, pereche, ambele-amabile, stând sub frontonul nesuferit al casei ce ne este menită, pe strada – ba nu, in cazul nostru este vorba de Ca-le! pe Calea Victoriei –, casă situată la zece paşi, pe stânga, de strada General Manu. Sau pe dreapta, dacă te uiţi din partea opusă a Căii Victoriei. Mai că la colţ cu aceasta. Intersecţie – General Manu! Victorie şi General! – se potriveşte, nu? Dar cum se potriveşte să ţii, in văzul lumii, două femei impovărate lângă această intersecţie combativ-jubilativă – victorie şi general, general şi victorie? (Ah, câte doamne şi câţi domni infrânţi poartă numele de Victoria şi Victor...)
Destine la nici o cale, cum se spunea mai des (astăzi – mai rar) in timpurile din care ne tragem... Din timpurile când ne pomenirăm pe Calea Victoriei, unde ni-i din cale-afară de impovărător să ne ducem veacul, veacurile...
Ce mai calea-valea, pentru noi e foarte trist in Calea Victoriei. Barem nici nu e cel mai frecventat segment al ei. N-o să vedeţi prea multă lume pe aici. Prin aceste locuri cam nu are cine pune ţara la cale.
Calea Victoriei – intersecţie – strada General Manu... Dar oare amazoanele aveau şi ele generali?... Ghenerărese, cum ar fi zis Chiriţoaia... (Făcând-o de oaie...) Sau diadohi, ca Alexandru Macedon... Uite, câte iţi mai pot trece prin cap, cât tot stai şi stai şi aştepţi, aştepţi... Te mai deştepţi, cum ar veni. Dar la ce bun? Cui ii pasă? Tot aici rămânem, pedepsite, sub nesuferitul fronton al acestei clădiri „de epocă".
In cea „de aur", epoca, tot aici ne aflam. Nu, nu deranjam autorităţile. In orice caz, nu s-au luat de noi. Şi păcat că nu s-au luat. Poate că ne mai diversificau existenţa, mai schimbau ceva in destinul nostru... O epocă in care, declarat, răspicat, femeia e sută la sută egala bărbatului. De aia am şi rămas aici, la grea corvoadă.
Unde mai pui că, de atâta vreme de când ne aflăm cot la cot, ne-am plictisit grozav una de alta! Nu mai avem ce ne spune, mutual, cum s-ar zice neologistic. Adică – reciproc. Tăcem, privindu-ne chiorâş pe sub sprâncenele ingrelate de praful străzii. General Manu. Şi cel al celebrisimei Căi a Victoriei. Atât de obosită pe aici, prin părţile noastre. Sau, poate, aşa ni se pare doar nouă, obositelor, la rândul nostru... Pe când calea e cu adevărat victorioasă – ce ziceţi? – triumfală, simbolică, emblematică... şi mai cum? (Deschideţi DEX-ul şi mai contribuiţi şi domniile voastre la epitetizarea Bucureştiului, acest Mic Paris, ceea ce, insă, nu inseamnă că Parisul ar fi un Mare Bucureşti...)
De altfel, din câte auzim, domnilor, nu vi se dă limba să ne numiţi şi pe noi doamne. Auzii un străin spunându-i unui băştinaş (bucureştean prin adopţie, venit de undeva din Bărăgan): „Ce este aici la doi femei?" Nu vă mai reproducem răspunsul... Sau, să vi-l spunem, totuşi?... Unul obişnuit: „Fofoloanca mă-sii ştie ce o fi..." „Aha..." se dumiri musafirul transcontinental.
In genere, nu prea suntem alintate cu prea multă atenţie. Uneori – nici pic chiar. Doar aşa, din când in când, câte vreun pruncuţ arată din cărucior cu mânuţa spre noi, strigând bucuros: „Ţaţa, ţaţa!" Furmos, adică. Frumos?...
Odată, amica imi spuse că, parcă, ar fi văzut că in direcţia noastră şi-ar fi aruncat privirea prim-ministrul. Eu una nu cred... Prea era mare viteza BMW-ului său escortat de alte vehicule – şi ele negre, cu girofaruri agitate. Când goneau dinspre Casa Guvernului spre Palatul Parlamentului sau, poate, spre Cotroceni, la intâlnirea cu legislatorii sau la o nouă ceartă cu preşedintele ţării. De regulă, când se intâmplă atare evenimente cu girofaruri clocotinde de lumină sălbatică, la intresecţia Calea Victoriei – strada General Manu se postează un agent de circulaţie care, insă, nu ne acordă pic de atenţie. „Noly vnimanie!" – „Zero atenţie!", vorba ruşilor. Pentru că, deja, aceştia sunt suficient de mulţi şi prin Bucureşti... De când cu Lukoilul, Gazpromul, dansatoarele de cabaret... Agentul face semne disperate, cu bastonul zebrat, să oprească circulaţia, să treacă şeful, pe când noi, zgribulite, disperate, incovoiate, rămânem, cum am fost – uitate, ale nimănui!
Uneori, ne zicem că s-ar putea interesa de noi careva din bogătanii ce obişnuiesc a intra la cazinoul din Casa Vernescu, cea arendată de Uniunea Scriitorilor... Dar de unde?! Ăştia vin cam pe intuneric, pleacă spre zori, obosiţi, vlăguiţi, unii din ei – disperaţi, semn că au pierdut totul sau aproape totul la ruleta diavolului... Din partea lor să te aştepţi la atenţie, inţelegere, compasiune?... Să fim serioşi...
Bineinţeles, ştiţi şi dumneavoastră, peste drum de Casa Vernescu se află bustul lui Nichita Stănescu... Da, poetul cu versurile alea... cum să le numim?... – nu ştim cum, astfel că mai bine vi le reproducem par coeur, cum zice francezul: „Spune-mi, dacă te-aş prinde intr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teama să nu-mi striveşti sărutul?..." Noi, strivitele de destin, luăm foarte in serios-dureros astfel de vorbe...
Odată, din partea opusă a Căii Victoriei, mi se păru că ne privesc cu oarece interes Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Sau, nu este exclus, şi Mircea Cărtărescu. Eu nu-i cunosc prea bine la infăţişare, aş fi putut confunda ceva... In orice caz, bărbaţii ne priveau, făceau oarece gesturi „descriptive" şi işi spuneau unul altuia cine ştie ce impresii. Ba nu, nu impresii, ci idei; mai mult idei decât impresii; precum se intâmplă in cazul filozofilor... Insă interesul lor pentru noi nu dură mult, curând dânşii făcând stânga-mprejur şi intrând in Casa Enescu....
In ce o priveşte pe colega mea de chin-destin, ea pare a-mi fi soră, nu alta! Ca şi geamănă. Am fi nişte... dioscure... De ce s-ar vorbi doar de dioscuri, nu şi de dioscure?... Numai că, la caracter, trebuie să vă spun, nu ne prea potrivim. Ceva mai inainte sau, mai bine zis acum câteva decenii, ea era veselă din fire, precum foarte mute tinere din intebelic. Mi se părea o optimistă incurabilă! In naivitatea ei, incerca să mă convingă că viaţa ar fi frumoasă, lumea – politicoasă, generoasă, că...
Eu insă prinsei mai devreme a bănui contrariul, numai că nu incercai să o conving de adevărata stare de lucruri. Ştiam că va ajunge ea insăşi la concluziile ce porniră a mă măcina pe mine. Din ziua in care incepu a se lăsa tot mai mult pradă tăcerii, fără a-şi mai demonstra optimismul, prin veselie fără motiv, inţelesei că deja pricepu ce şi cum... Tăcea. Nu era bosumflată. Ci ingândurată. Şi, parcă, tot mai incovoiată de umeri. Uneori, plânge incetişor... Mai ales când burniţează, toamna... Iar noi suntem aproape goale... Sau inveşmântate foarte sumar...
Şi cărui tip i-a dat prin cap să pună femeile la muncăsupraomenească? Nu, nu suntem feministe, emancipate, insă nici să suportăm o atare nedreptate nu ne mai stă in puteri... Ăla, insă, care ne aduse aici acţionă şi el in baza stupidului principiu cu „răspândirea frumuseţii in mase". E adevărat că, la timpul nostru (fost-ai, lele, când ai fost!), eram frumoase. Ne plăcea să repetăm fraza aia a unui rus că frumuseţea va salva lumea. Pe dracu’! Frumuseţea va salva lumea dacă lumea va salva frumuseţea! – iată ce-i pot spune eu, peste ani, rusului. Bineinţeles, răspunsul reiese din situaţia noastră: impovărate, obosite, plictisite de cotidian... Ajunse, mai că, la stereotipie. In sensul cel mai grav – ca simptom al unor boli mentale, constând in repetarea automată de către suferinzi a aceloraşi cuvinte sau aceloraşi gesturi.
Pentru noi e şi mai grav, probabil. Deoarece deja nu mai repetăm nici un cuvât, nici un gest. Stăm tâmpe, mute, inţepenite, impovărate, sub blestematul fronton, de pe care se coşcoveşte, desprinzându-se, tencuiala, depunându-ni-se pe rotunjimea sânilor. Ademenitori, cândva. Azi?... Ce să mai vorbim...
Baremi să ne fi fost hărăzit a sta undeva in marele, adevăratul Paris, pe celebrisima stradă Pigalle, să zicem, unde e mult mai multă mişcare (...in diversitate, şi diversitate in mişcare), unde e mai multă lume, ai ce vedea, comenta, iubi, repudia... Pe când aici, pe Calea Victoriei, noi nu suntem decât două invinse...
De disperare, inde noi, eu şi colega-mi intru nenorocire, ajungem a ne şopti, visător, despre... – despre ce credeţi? – despre o eventuală... implozie! Da, da, să explodeze, la mama dracului, cineva, prin implozie, această clădire sub frontonul căreia suntem obligate să stăm exploatate, impovărate, umilite, uitate, nebăgate in seamă... Să arunce... – nu, nu in aer, ci in propriul ei interior – această casă nesuferită ce ne are de sclave, de roabe... Să fie ea insăşi cărată cu roabele... de moloz, tărăboanţele... Uite, de atâta plictis, deznădejde şi neieşire din situaţie, ajungem şi noi la jocuri lingvistice, ca fiecare fiinţă necăjită din ţara aceasta, din capitala aceasta vorbăreaţă...
Sau, de nu explozie-implozie, să vină odată aici, in Calea Victoriei, edilul şef al Micului Paris, găsind cu cale să hotărască in sfârşit: „Baremi la o sută de ani impliniţi, acestei clădiri ar trebui să i se facă o reparaţie capitală. Iar cariatidele să fie scoase definitiv... La pensie cu ele!... Gata, şi-au făcut datoria. Cale bună la muzeul artitecturii, să se odihnească."
Asta cu gândul şi şansa că, precum s-a fundat Muzeul Satului, va fi pus la cale şi un muzeu al oraşului... Aţi putea să veniţi acolo să ne vedeţi... Iar aici, „La casa cu doi femei vizavi de casa cu doi lei", cum scria oarece neromân get-beget de la Paris, trimiţind o scrisoare in Bucureştiul nostru, cine ştie ce aţi putea vedea in loc...
Numai nu două femei. Exploatate. Impovărate. Pedepsite. Vlăguite. Triste. Invinse, pe Calea Victoriei...
 
Brosser un tableau*
Dorian-românul (dar mai ales – rusul) vrea să picteze un tablou sau, poate, ceea ce ar fi şi mai dificil – un autoportret, dar, Doamne iartă, nu are nici pic de talent pentru aşa ceva. Numai că, oricum, Dorian se străduieste din răsputeri – ieri, azi şi – să fim siguri – mâine (o va) face la fel. Insă nicidecum nu-i iese portretul, fapt care nu-l impiedică, totuşi, să amestece vopselele pe paletă şi să le ducă cu pensula spre pânza fixată pe şevalet. Dar, asta e! – nu-i iese şi in vecii vecilor nu-i va ieşi portretul, pentru că acesta pur şi simplu nu există in harul său. Mai bine zis – in lipsa lui, a harului. Insă Dorian nu pricepe asta. De aia şi tot incearcă, amestecă vopselele, dă cu pensula – definitivă zădărnicie. Astfel că rămâne a fi de o insistenţă şi străduinţă uluitoare, incât, de le-ar fi avut un altcineva, de asemenea fără talent, nu este exclus să fi reuşit să picteze portretul.
Insă, in cazul dat, nu este vorba de altcineva, de asemenea privat de har elementar intru pictură, ci de Dorian. Numai că – aşa e – la ce bun (s-ar putea spune şi: la ce mama dracului?) ar mai incerca el să incropească portretul, dacă treaba asta in vecii vecilor nu-i va fi dată? Zadarnică interogaţie versus negaţie: Dorian va incerca iar şi iar, iarnă şi vară, zi şi noapte.
Acest Dorian, domnilor, nu e decât povara moştenită de noi de la realismul socialist. Este exemplul tipic al tipicarului care crede că, făcând totul „tak kak nado"**, este imposibil să nu ajungă la ceea ce şi-a popus. Este de neimaginat să-şi piardă increderea in sine. Pentru că – nu-i aşa? – dânsul procedează intocmai „cum se cere".
Bineinţeles, se poate intâmpla ca Dorian să incerce, ştiind din capul locului şi adâncul (atât cât are acest... adânc) intelectului că nicicând nu va reuşi să dea gata portretul. In acest caz, cel mai interesant lucru sau cea mai curioasă nuanţă ar fi că: dacă Dorian ştie că nu e pictor, dar insistă in draci să contureze portretul, cel care ii pozează ar putea spune: „Tâmpitule!" (Situaţia e oarecum alta, dat fiind că Dorian ţine cu tot inadinsul să-şi facă autoportretul... Să-şi spună el insuşi vorbe neplăcute?...) Dar – dacă e să ne amintim de nişte circari care, neavând mâini, fac totul, cu mare indemânare, cu picioarele – chiar şi pieptănându-se, ca să nu mai vorbim de multe alte operaţiuni – imbrăcat, dezbrăcat, incheiat, descheiat etc. –, aşadar, dacă Dorian nu ar fi avut mâini, Doamne fereşte şi apără, insă ar fi insistat să picteze – cu pensula prinsă intre degetele piciorului sau intre dinţi – şi dacă nu i-ar fi ieşit portretul, totul s-ar fi pus – cu compasiune – pe seama invalidităţii sale fizice. Nu pe seama celei a spiritului. De care suferă, pare-se. Iar dacă chiar şi aşa, fără de mâini fiind, i-ar fi ieşit portretul, despre el s-ar fi putut spune că e, cel puţin, un cvasisupraom (nu şi supraartist, bineinţeles). Şi aici te-ar incolţi o mare capcană, Doriane. Mai bine să ai şi mâini şi picioare şi celelalte organe vitale şi să incerci a picta, chiar dacă, mama dracului, nu-ţi iese nici pe dracu’, insă tu, conform principiilor realismului socialist, nu poţi lăsa intenţia baltă. Cu atât mai mult – băltoacă...
Unica problemă a lui Dorian, această impovărătoare moştenire a noastră, e să nu-i permită soţiei sale să asiste in timpul zădarnicelor strădanii de a picta (auto)portretul. Pentru că ea l-ar putea obosi cu sfaturile – fă asta, fă cealaltă, nu aşa, din contră. Etcetera. Incât ar ajunge la incurabilă lehamite şi ar abandona cele pe care le are in intenţii.
Clar lucru, trebuie să ascultăm şi cealaltă parte, care are dreptate să intrebe: Dar dacă, graţie indezirabilelor indicaţii ale soţiei, ii reuşeşte, totuşi, tabloul?...
A-a, in acest caz subiectul ar putea să facă trimitere la prima sa parte, cu mult mai amplă, intitulată „Portretul lui Dorian Gray"...
 
 
              ______ 
*Brosser un tableau – a schiţa un tablou.