AVANPREMIERA / Regele cu pene

Constantin Ciuca s-a nascut la 16 mai 1958, in orasul Braila. Este absolvent al Facultatii de Limbi Straine, Universitatea din Galati.                                                                                             

Din 1993 este profesor de limba engleza la Liceul Energetic din Cernavoda, grupul de invatamant al Centralei Nucleare din localitate. In primavara lui 1991 isi da demisia din invatamant si incepe o viata in care trebuie sa isi castige existenta prin eforturi proprii. Preda cursuri de limba engleza la intreprinderi, institutii, persoane de toate varstele si de toate profesiunile. Calatoreste in strainatate. Scrie. Publica la inceputul lui 2009 volumul de versuri Eu si restul opus, la Editura Marist din Baia Mare. Continua sa scrie. Se intretine din mediatii de limba engleza si cursuri.

Regele cu pene constituie debutul in proza al unui autor matur, urmarit de dorinta de a scrie Romanul. Si chiar reuseste. Compusa din doua mari sectiuni, „Etajul de purpura" si „Fructul zemos", povestea se coaguleaza in jurul catorva personaje, conduse de o mana sigura in dozarea efectelor si a suspansului. Don Stephano, Dulcineea, Nausicaa, Maica Antoaneta. Numele lor nu sunt alese intamplator din onomastica hispanica dar si homerica, deoarece radacinile actiunii se afla in mitul literar Don Quijote, dar si in Odiseea. Educatia exclusiv livresca a lui Don Stephano fac din acesta o jucarie in mainile realitatii, configurandu-i un destin de cavaler ratacitor. Plasat in contemporaneitate, acest caracter de factura clasica reuseste performanta captarii interesului continuu al cititorului.

Constantin Ciuca, insotit de Regele cu pene, intra cu fast pe poarta principala a literaturii romane.

Capitolul IXL

Doctorul trecu grabit prin salon iar la patul lui nu statu decat douazeci de secunde.

- Ai grija, sa nu te misti deloc vreo doua zile, pana se prinde. Ca daca se prinde prost, nu te vad bine... Aici facu cu degetul un semn ca atunci cand vorbesti cu un copil neastamparat. Vezi ca ti-am bagat doua tije de argint uite atat de mari, mai spusese el aratandu-i printr-un gest care lui Don Stephano in clipa aceea i se paru obscen, cat de lungi erau tijele. I-o spusese de parca ar fi trebuit sa fie mandru ca acum avea in el tije asa de mari de argint. Si printr-o stranie spirala a mintii, in momentul acela de viziune eroica asupra destinului lui de barbat generic si de razboinic la fel de generic, Don Stephano, chiar se simti mandru. Gandul ca era armat pe dinauntru cu tije de argint nascu in el un secret sentiment de mandrie. Valabil, desigur, doar acolo, in incinta spitalului. Si asta pentru ca cei mai multi bolnavi aveau tije mai simple sau mai grosolane, din metale mai ieftine. Faptul ca tijele acelea erau inoxidabile il faceau pe el insusi sa se simta mai rezistent.       

- Si, ai grija, sa nu te misti deloc cateva zile.

Don Stephano dadu cuminte din cap ca un copil ascultator. Desigur ca va sta nemiscat. De ce sa nu stea nemiscat, se gandi el exact in clipa in care simti ca ar fi dorit sa se miste putin. Sigur ca va sta nemiscat.

Doctorul, cu tot cortegiul lui de asistente si studenti care si ei pareau bolnavi de un soi de tristete, sau poate ca erau doar nedormiti, trecu mai departe. Suita il urma ca un animal plural si multiped. Doctorul trecu la paturile vecine. Era salonul cu cazurile cele mai grave. Domnul de alaturi, de exemplu, din care nu se mai vedeau decat ochii si foarte putin in jurul lor din cauza cochiliei savante de ghips in care fusese intepenit si in care locuia de vreo patruzeci de zile, cazuse intr-o zi, chiar cand intentiona cel mai putin sa faca lucrul acesta, de pe acoperisul casei. Cazuse peste niste pietre mari si colturoase pe care el insusi le adusese cu cateva zile mai inainte cu caruta si le depozitase in spatele casei. Avea acum bazinul facut bucati si era turnat in ghips de jos de la talpi pana la sus la gropita barbiei. Desigur, toata lumea din salon, chiar si femeile de serviciu care se rasteau la toti pacientii cand veneau sa spele pe jos, il recunosteau ca fiind bolnavul principal. La el tipau mai putin. Incerca si el, din costumul lui de ghips care il manca zi si noapte, sa zambeasca la trecerea doctorului. Voia adica sa para dragut, sa nu il supere cu ceva. Sa nu se supere adica doctorul ca el isi rupsese bazinul intr-o mie de bucati si ca ii dadea acum lui de lucru. Doctorul ar fi putut la ora asta sa manance un pui fript cu mujdei de usturoi. Sau sa se pregateasca sa coboare cu skiurile austriece pe o partie special amenajata in miezul verii pentru doctori undeva in Alpi. Si in loc de asta, trebuia sa ii pipaie lui gipsul sub care nici nu puteai fi sigur ca mai exista ceva. Barbati in pijamale patate de sange se foiau zile si nopti asteptand sa li se se sudeze oasele sau sa li se vindece buturile amputatiilor. In spitale, daca il superi cu ceva pe doctor, poti sa nu te mai faci niciodata sanatos. Doctorul ii pipai ghipsul cu o mina serioasa si profesionala, de parca ar fi vrut se convinga ca nu era de fapt cauciuc, apoi, scuturandu-si discret degetele cu care atinsese ghipsul, trecu mai departe. Omul zambi multumit. Acum stia, pana maine, la urmatoarea vizita, ca urma sa se faca bine. Desigur, nu se va mai urca niciodata pe acoperisul casei ci doar cel mult pana la streasina, sa repare burlanele. Apoi doctorul intra pe aleea dintre celelalte randuri de paturi, de langa ferestre, si se opri in dreptul celui caruia ii amputase mainile cu vreo trei zile in urma. Glumi cu el si toata lumea rase cu pofta. Chiar si cei care in suita lui pareau tristi. Iar dupa ce doctorul si toti cei care mergeau in urma lui parasira incaperea, in salon se lasa o liniste in care, cu ochii tintuiti si goi, fiecare isi evalua, cu o asteptare anxioasa, sansele de a supravietui sau de a ramane schilod.

Reveni cu privirea in tavanul alb, gandindu-se, intr-o doara, oare ce o fi facut doctorul cu mainile amputate ale tanarului electrician. Le-a aruncat la gunoi. Poate le gaseste cineva pe acolo...          

Se trezise din anestezie intr-o sala aglomerata cu paturi lipite unul de celalalt si in care toti ceilalti pacienti erau morti. Cand deschisese ochii, el inca nu exista. Nu exista decat tavanul despre care nu stia inca insa ca era tavan. Apoi incepusera sa existe si peretii, si ferestrele, si paturile si, in fine, incepuse sa existe si el. Sa isi aminteasca ca fusese operat. Dar de ce il adusesera in camera asta inghesuita cu paturi in care toti pacientii erau morti, nu putea sa inteleaga. I se spusese sa nu isi miste capul cand se va trezi si incerca sa nu il miste. Apoi isi zise ca nu se poate intampla mare lucru daca si-l va misca putin spre dreapta. Nausicaa era acolo pe marginea patului, asteptand cu o seriozitate religioasa ca el sa se trezeasca. El isi misca putin capul ca sa o poata privi si prin incetosarea aceea a anesteziei care se destrama ii vazu chipul frumos si ingrijorat privind ingrozita in jos catre el. Era greu sa isi inchipuie o trezire din anestezie mai frumoasa decat aceea. Doar ca Nausicaa nu putuse sa stea mult. „Esti bine?" il intrebase ea privindu-l in ochi. El habar nu avea ce insemna in momentul acela sa fii bine dar faptul ca era in viata i se parea grozav. De aceea, in loc de raspuns, ii zambi. Apoi ea se ridica, si dintr-un motiv pe care el nu si-l mai amintea acum, spusese ca trebuie sa plece. Si plecase. El ramasese acolo in camera aceea a spitalului din Alicante impreuna cu ceilalti morti care, ca si el, gemand, incepeau sa se trezeasca unul cate unul in mirosul acela greu de chimicale si zemuri.

Toata partea din dreapta a pietii, cea dedicata pepenilor si restaurantelor, frematase de curiozitate si entuziasm atunci cand, cu o frana deosebit de indrazneata care facuse sa scartaie placutele pe discuri, Nausicaa starni tot praful din fata restaurantului lui Titi unde opri speriindu-i si gonindu-i de la masa pe cei doi clienti care isi sorbeau rachiul in amiaza fierbinte. Auzind scartaitul rotilor si al franelor, Jinia iesise repede si agitata afara sa vada ce se intampla in fata restaurantului ei iar dupa cateva secunde, tragand tacticos din tigara, aparu si Titi, intunecat si calm, insa preocupat si responsabil.

- Mami, mami, Stephao si-a rupt piciorul, strigase Nausicaa tasnind din masina drept in bratele Jiniei, de parca abia atunci realizase cu adevarat grozavia.

Jinia se uita buimacita cand la Nausicaa, cand la Titi apoi, aplecandu-se si uitandu-se in masina, il vazu pe Don Stephano infasurat in bandaje pana la brau. Isi impreuna mainile a groaza si exclama:

- Aoleu, mama! Da’ ce s-a intamplat, ma, copii, cu voi?

Igrijorata dar foarte concentrata la drum, atenta si dedicata, Nausicaa condusese masina pe tot drumul de intoarcere fara greseala. Apoi, in urma unui rationament rutier, Jinia intreba minunandu-se peste masura:

- Pai, si cum? Ai condus tu de acolo pana aici? intreba ea.    

Nausicaa dadu din cap in semn ca da. Lucrul asta o emotiona atat de tare pe Jinia incat o cuprinse in brate si o stranse la piept gata sa izbucneasca in plans. Spuse cu infinita admiratie si durere de mama care fusese la un pas de a-si pierde copilul:

- Manca-o-ar mama pe ea de desteapta!... Ai vazut ce bine a fost ca te-am pus sa faci scoala de soferi?

Nausicaa se desprinse putin jenata.

- Hai, mai mama, stai la un loc!

Ii venea sa urineze si nu stia deloc cum urma sa faca lucrul acesta. Privi in jurul lui pentru a vedea daca ii vine vreo idee incercand sa nu isi miste capul ci doar globii oculari. Dar asta nu il facu cu nimic nici mai inventiv si nici mai inteligent. Ii accentua doar si mai mult nevoia de a urina. Trebuia neaparat sa mearga la toaleta si simtea ca nu se va mai putea tine mult. Se gandi ca isi va da drumul pe el. Ca va urina adica acolo in pat peste cearceafuri. I se facu rusine si frica. Don Stephano isi dadea seama ca nu mai avea scapare. Urma sa isi dea drumul pe el chiar acolo in pat, in pijama. Jetul de urina il ustura pe canalul pe care trebuia sa iasa si ii venea sa planga de ciuda si de neputinta. Cat de stranii fusesera cele doua zile petrecute la Pampaneira!.... Dumnezeule, cat de stranii, isi zise el privind pe tavan la trupul ei gol asezat in genuchi pe podea si simtind ca in urmatoarele clipe va da drumul primelor picaturi de urina. Simti o usturime dureroasa. Inchise ochii coplesit de rusine si de groaza gandindu-se cum vor arata pijamalele si cearceafurile lui dupa ce va urina. Isi dadu drumul. Urina iesea acum din el. Se auzea si un mic galgait. Toata lumea din salon probabil ca se uita la el si toti radeau pe sub mustata. Nu dura mult dar lui i se paru o eternitate. Apoi, cand i se paru ca terminase, isi duse incet mana pe sub cearceafuri intre picioare sa vada cat de mare era rusinea. Dar, ciudat, nu simtea nicio umezeala. Nicio caldura. Nimic nu era ud. Nici pijamalele si nici cearceafurile. Se nelinisti pentru ca lucrul asta nu se potrivea cu nimic din ceea ce invatase la orele de fizica, de chimie sau de fiziologie. Isi lasa mana mai jos, ingrijorat. Isi pipai penisul si tresari. Ce dracu’? Ce dracu era asta? Ce era tubul acela? Se sperie groaznic. Ce se intamplase cu penisul lui? Simti ca se ingalbeneste. Ce dracu’ se intamplase cu penisul lui? O frica paralizanta il inunda brusc ca un lesin. Ce ii facusera? Ii taiasera penisul?

Din romanul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Cartea romaneasca.