MEMORIA CARTII POSTALE / Pagini suave de erotism rural

Pe timpul comuniştilor, fotografiile lui Alexandru Bellu nu ar fi fost nicidecum publicate, pentru că ele ar fi contrazis ostentativ teza că ţăranul român a fost o victimă obidită şi fără speranţă a nemiloasei orânduiri burghezo-moşiereşti, care l-a exploatat fără nici un scrupul pe autorul anonim al baladei Mioriţa, abrutizindu-l şi umilindu-l printr-o nesfârşită foame, mizerie şi muncă brută.

Ca să incheiem cu această perspectivă propagandistică, să notăm faptul că, in anii 70 cu deosebire, au fost produse zeci şi sute de mii de cărţi poştale color (unele comandate chiar unui editor străin, Kruger), de un festivism ţipător, infăţişând ţărani şi ţărance din toate zonele etnogeografice ale ţării cu un zâmbet tâmp lipit pe faţă, purtând costume populare proaspăt scoase de la magazie şi stând cuminţi la poză lângă o casă de la Muzeul Satului, dănţuind ca la Casa de Cultură in mijlocul unui parc sau sunând din bucium pe dealurile de la margine de oraş.

Dimpotrivă, chiar dacă fotografiile făcute de Alexandru Bellu intre 1875 şi 1907 il imbracă pe ţăranul român intr-o aură idilică desăvârşită, mereu in comuniune firească cu natura, ca un purtător demn de ancestrală inţelepciune sau etalând o gingaşă frumuseţe interioară şi un carismatic pitoresc exterior, ele sunt sincere. Nici una dintre fotografii nu este făcută in studio, cu un decor de mucava in spate, dar idealizind realitatea până la pragul neverosimilului, aşa cum bine spunea Dan Popescu, un exeget al artistului, imaginea universului rural oferit de Alexandru Bellu nu are nici o pretenţie de document istoric. Nici tablourile cu peisaje şi scene de la ţară ale lui Nicolae Grigorescu, cu care Bellu a fost foarte bun prieten, nu sunt documente istorice, ci creaţii ale talentului şi sensibilităţii unui artist care a filtrat realitatea prin propria sa personalitate. In cărţile poştale editate de C. Sfetea sau de Leon Alcalay in perioada 1900-1913 sau mai târziu in anii 20 de Editura Cartea Românească, toate cu menţiunea "Colecţia A. Bellu", ţărăncile sunt tinere, frumoase, senine, cu o broboadă pe cap, dar mereu desculţe, fie la râu sau in ogradă, in timp ce rădăcina unui sân fără nevoi de siliconare să se vestească din decolteul generos al iiei. Tinereţea sănătoasă şi fertilă a fetelor nu este tulburată de nici un flăcău viril şi solid, ci e doar uneori armonios contrapusă de un moşneag venerabil, cu părul alb, cântând din fluier sau ţinându-i de tovărăşie in carul cu boi la trecerea unui vad. Tot in anii 20 a circulat o serie la fel de numeroasă de cărţi poştale editate de Socec&Co S.A., purtând menţiunea "Colecţia Radu A. Bellio", ceea ce permite presupunerea că este vorba de clişee moştenite şi publicate de fiul artistului, al cărui unchi a fost marele colecţionar de artă şi mecena al impresioniştilor parizieni, Georges de Bellio.

Alexandru Bellu provenea dintr-o veche familie aromână, originară din oraşul Pella din Macedonia, venită in Tara Românească in jurul anului 1870 şi s-a născut la 5 mai 1850, mama sa fiind Eliza Stirbey, fiica domnitorului Barbu Stirbey. Potrivit rangului familiei sale, Alexandru a primit o educaţie aleasă, finalizată oficial - aşa cum era moda - cu o licenţă in drept la Paris, dar neoficial, cu o solidă cultură, canalizată apoi spre colecţia de frumos (pictură, numismatică, covoare, mobilier, artă populară - toate fiind donate după moartea sa, in 1921, Academiei Române) de rafinatul său unchi parizian Georges de Bellio.