CRONICA LITERARA / Un duşman al poporului (I)
Autor:
Daniel Cristea Enache
10.09.2009
In seria de cronici dedicate, in "Adevărul literar şi artistic", debuturilor editoriale de la inceputul acestui deceniu, una anume nu se potrivea deloc cu producţia literară reconfigurată critic. "Tortura, pe inţelesul tuturor" a lui Florin Constantin Pavlovici nu era vreun volumaş de poezie ce-şi propunea să scandalizeze şi să tulbure somnul burghez, nici o incercare in proză, cu sadisme şi alte violenţe "milenariste" plasate sub un titlu cu cârlig (de măcelărie).
Era vorba despre o carte in
genul cuprinzător al memorialisticii, scrisă de un autor sexagenar,
nu de un june cu acnee, şi care impresiona deopotrivă prin
calitatea scriiturii şi a mărturiei. Piaţa noastră culturală a fost
intoxicată, după 1990, cu numeroase amintiri contrafăcute şi
depoziţii false, făcute in nouă cazuri din zece in interes propriu
şi amestecând frecvent călăii cu victimele, colaboraţioniştii cu
rezistenţii. Funcţia recuperatoare şi reordonatoare a
memorialisticii a fost grav avariată, prin inflamarea
subiectivităţilor, distorsionarea conturului real al unor
intâmplări şi, nu in ultimul rând, prin autoeroizarea celor care ar
fi trebuit să figureze ca martori oculari.
Aşa se şi explică
dezinteresul crescând al publicului autohton pentru jurnalele şi
memoriile ce ocupaseră, in primii ani postrevoluţionari,
prim-planul. După o vreme, a fost remarcat caracterul impur al
pretinselor mărturii, după cum s-a observat pigmentul lor
ficţional. Intre o depoziţie ficţionalizată până la a deveni
fictivă şi o ficţiune in toată puterea cuvântului, cititorii au
ştiut ce să aleagă.
Numărându-se printre excepţii,
"Tortura, pe inţelesul tuturor" a fost citită şi apreciată
ca atare. Coincidenţa face ca Florin Constantin Pavlovici şi
subsemnatul să fi luat Premiul pentru debut la aceeaşi gală a
Uniunii Scriitorilor. Diferenţa - sesizantă - a fost că tânărul
critic debutase la timpul său, intr-o epocă de libertate a opiniei
şi expresiei, in timp ce mai vârstnicul laureat o făcuse cu vreo
patruzeci de ani intârziere. In 2001, paginile cărţii extraordinare
a lui Florin Constantin Pavlovici restituiau o altă epocă şi
ofereau profilul unui "student neterminat" la Filozofie, aruncat in
inchisoare pentru culpa de a-i fi plăcut poeţii simbolişti
decadenţi. Pe traseul Uranus - Jilava - Salcia - Strâmba - Grindu -
Gherla, acest profil uman regăsit dincolo de gratii căpăta cutele,
rănile şi stigmatele puşcăriei politice, rămânând insă al unui
tânăr netemător. Duşmanul poporului ne priveşte, peste ani, de pe
coperta cărţii "Frica şi pânda"*, fără nici un semn de
supunere infricoşată in cele două fotografii (faţă şi profil).
Condamnat in 1959, pentru "uneltire contra ordinei sociale",
deţinutul va redeveni liber in 1964. "Tortura, pe inţelesul
tuturor" vorbea despre cei cinci ani de inchisoare. "Frica
şi pânda", despre existenţa şi experienţele lui de
după.
Treptat, autorul-personaj va
reintra in ceea ce se numeşte viaţă socială, intemeindu-şi o
familie, schimbând câteva domicilii, lucrând in diferite locuri,
până la angajarea la Radiodifuziune. Dar el nu se mai maturizează,
aşa-zicând, suplimentar, nu devine mai "inţelept", adică mai
flexibil. Pe tot desfăşurătorul biografic cuprins intre 1964 şi
1998 (anul pensionării de la Radio), rămâne acelaşi tânăr cu
privire impertinentă, dacă nu sfidătoare, aruncată
organelor. Cartea recentă işi sfidează titlul: nu prin
eroismele de paradă intâlnite la alţi memorialişti, ci prin refuzul
incăpăţânat, consecvent de stabilire a vreunui raport de colaborare
cu Sistemul şi cu reprezentanţii lui. Ca orişice om, Florin
Constantin Pavlovici trebuie să trăiască: să aibă un acoperiş
deasupra capului, un loc de muncă, minime satisfacţii profesionale,
mijloace de subzistenţă. Insă el nu consimte să trăiască mai bine
adaptându-se la noile comandamente, piruetând oportunist după
indicaţiile venite de sus, acceptând - din partea celorlalţi şi a
lui insuşi - rentabilitatea delaţiunii. De aici şi aparenta lui
severitate, o formă a neconcesivităţii la trocul cu principiile.
"Colaboratori, colaboraţionişti, cenzori şi lichele" se
intitulează capitolul 11, intr-o sistematică didactică a
deviaţionismului etic. Şi nicăieri in paginile cărţii personajele
culpabile moral nu sunt scuzate şi explicate, indiferent dacă sunt
in cauză personalităţi ori analfabeţi, oameni cu prestanţă
socio-culturală, oameni-instituţii sau foşti colegi de temniţă care
au semnat contractul cu Securitatea.
M-a interesat in acest op
testimonial nu atât oferta de noutate şi de noutăţi, cât
atitudinea ce subintinde o biografie fracturată şi mărturia
târzie asupra ei. Dincolo de picanteriile memorialistice (care nu
lipsesc), tratamentul just al unei materii umane degradate este
obsesia structurantă a cărţilor lui Florin Constantin Pavlovici şi,
deja, marca lor inconfundabilă. Fiecare descriere are un miez, iar
portretele bine executate şi istoriile condensate oferă,
majoritatea, şi un unghi de interpretare morală. Mai ales cele din
interiorul universului concentraţionar: "Auzisem povestea
generalului Mociulschi, veteran al celor două războaie mondiale,
militar fără reproş, erou de legendă pe câmpul de luptă, care, in
inchisoarea Jilava, se oferea să lustruiască cizmele caraliilor şi
se repezea să ducă el, primul, hârdăul cu fecale, pentru a fi pe
placul gardienilor; nici nu aştepta să i se ordone. La reproşurile
tovarăşilor de suferinţă, avea un singur răspuns: «Ca general, m-am
purtat ca un general, ca puşcăriaş, mă port ca un puşcăriaş». (Cei
care vorbesc despre eroism intre zidurile temniţei, cei care exaltă
vitejia insului inlănţuit s-ar cuveni să fie ceva mai prudenţi.)"
(pp. 112-113).
Interpretarea unor
situaţii-limită şi nuanţarea nu echivalează, aici, cu indulgenţa
faţă de securişti şi instrumentele lor docile, informatorii. Tonul
memorialistului redevine aspru, judecata morală cade fără drept de
apel. Florin Constantin Pavlovici declară că nu ştie cum să se
poarte cu variatele specimene din clasa delatorilor. De fapt ştie:
"Dreptul la diferenţă sau, mai pretenţios spus, respectul
alterităţii ar putea să fie reclamat de orice slugă a securiştilor.
Admit că nu ştiu cum să mă port cu aceşti colegi de specie. Nu
indrăznesc să-i iert, pentru că, iertarea fiind un act personal,
nimeni nu are dreptul să ierte in numele altora, al victimelor, in
primul rând. Ar fi imoral. Nu merită să-i urâm, pentru că nu merită
să cădem atât de jos. Nici să le plângem de milă nu este cazul; nu
suntem la fel de sentimentali ca ei. Autorilor atâtor vagoane de
delaţiuni, care au contribuit cu succes la aruncarea in inchisorile
politice a milioane de cetăţeni oneşti, la moartea in detenţie a
sute de mii, la răspândirea fricii in toate structurile sociale, la
destrămarea familiilor, la terorizarea populaţiei şi la o mulţime
de ticăloşii mărunte, nu le-ar strica puţin dispreţ." (p.
62).
In insectarul acestei cărţi in
care numele de familie şi cele de cod işi dispută intâietatea,
protagonistul nu are un statut privilegiat. Dacă alţi memorialişti
se urcă singuri pe un piedestal inexistent şi se compătimesc
dizgraţios, cu aceeaşi energie cu care-şi diabolizează semenii,
autorul nostru nu ezită să se pună in discuţie, subliniind chiar o
inexistentă complicitate cu anchetatorul. Neconcesiv cu laşii din
jurul său, Florin Constantin Pavlovici nu-şi poate ierta propriul
moment de slăbiciune şi decăderea - cu toate că pe
acestea eu le-aş relua intre mai multe rânduri de ghilimele:
"Inarmat cu depoziţiile celor doi binevoitori şi slujindu-se cu
răbdare de bulan, de pumni, de picioare şi de stilou, anchetatorul
m-a convins, pe parcursul multor confruntări, că sunt un duşman al
poporului. Ziua in care am recunoscut acest lucru este ziua in care
mi-am pierdut respectul faţă de mine insumi: ajunsesem complicele
torţionarului. Din clipa aceea, viaţa mea a devenit, in bună
măsură, viaţa unui străin. Eforturile de a mă reabilita in propriii
mei ochi au fost un eşec. Nu numai in inchisoare, ci şi mai târziu,
ca om liber. Niciodată nu am reuşit să imi iert slăbiciunea in faţa
torturii. Singura mea consolare e că am avut totuşi tăria să rezist
bătăilor şi presiunilor, când mi se cerea să-mi denunţ colegii, şi
să nu amestec pe nimeni altul in decăderea mea. Cu aceeaşi ruşine
şi scârbă cu care am reprodus pasajele din declaraţiile lui Dumitru
Filip şi Stan Tudor, voi transcrie procesul-verbal de interogatoriu
cu caracter de sinteză a activităţii mele contrarevoluţionare." (p.
121).
Pe tânărul Pavlovici,
memorialistul cu acelaşi nume, acum septuagenar, il judecă fără
părtinire, dar cu prea multă, nejustificată asprime. Care dintre
cititorii de azi l-ar putea acuza de "laşitate" sau, mai rău, de
"complicitate"? Observând, en passant, alţi câţiva termeni
de interogatoriu ce ar trebui puşi intre ghilimele ironic-absurde
("sinteză", "activităţii", "contrarevoluţionare"), să ne ingăduim o
exclamaţie cronicărească: ferice de poporul cu asemenea
duşmani!...
*) Florin Constantin Pavlovici, Frica şi pânda, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, 232 p.