ROMAN SERIAL / MDMA16. exodus (4)

la obor ne-am intâlnit cu tipul ăla.

am ajuns din nou pe bancheta din spate, dar nu m-a deranjat asta, ba din contră. mă simţeam mult mai in siguranţă. puteam să oftez, să fac tot felul de gesturi stângace, pe care nimeni nu le-ar fi observat. şi chiar dacă nu le făceam, ideea că am un spaţiu definit, din care nu pot fi atacat decât frontal, atunci când ei se intorceau spre mine, mă calma. nu mai trebuia să fiu in permanenţă incordat, atent la orice mişcare, la orice privire.

aveam timp de tripurile mele, şi abia atunci inţelegeam noţiunea asta. nici nu ştiu cum să-ţi explic ce-i ăla un trip, mă gândeam chiar de la primul cuvânt, de la primul nostru contact, că va trebui să-ţi descriu enşpe mii de stări pe care le-am trăit şi să mă opresc de multe ori din poveste ca să-ţi dau detalii.

pentru că detaliile contează. in orice. uneori cred că totul se rezumă la ele, de la clipa in care deschizi ochii, dimineaţa, şi există un miros in camera ta şi o luminozitate şi o temperatură anume şi-un fundal sonor potrivit sau nu neapărat, până la obiecte, la culori, la gesturi, habar n-am. acţiunile noastre nu inseamnă nimic dacă n-ar fi făcute intr-un anume fel, care să ne definească. iar aici işi au locul detaliile. ca să nu mai zic că in aceste 16 ore ele contează enorm.

şi revin la trip. trip pe care poţi să-l iei ca pe-o... obsesie de scurtă durată. un fix, de care nu scapi, orice care-ţi distrage atenţia, iţi invadează tot creierul, apoi toată fiinţa ta. e ca atunci când te gândeşti intens la ceva, te rupi de tot ceea ce e-n jurul tău pentru câteva secunde, numai că in mod normal iţi revii şi laşi raţiunea să-ţi dea o palmă zdravănă. ai alte lucruri mai importante de făcut, iţi spui.

dar nu şi când eşti fumat. nu, nu, nu mai e nimic important de făcut atunci, există doar clipa. in care poţi avea o poftă nebună de ciocolată. sau de alune, naiba mai ştie ce. nu e crucial dacă nu vei mânca astea, dar vei face tot posibilul să le obţii. nu vei amâna, nu te vei stingheri, pentru c-ai impresia că nu există nimic mai bun pe lumea aceasta decât bucuria ta. şi chiar nu există.

tripul pe care-l aveam când m-am aşezat pe bancheta din spate era legat de spaţii. pentru câteva minute, in care nu vroiam să fiu deranjat sub nicio formă, am meditat numai la asta. totul era matematic, totul se rotea in jurul unor corpuri, vizibile sau nu. distanţa dintre mine şi-ăştia doi era la rândul ei un corp. un spaţiu gol, mort, care lua viaţă sub ochii mei, care prindea formă in funcţie de celelalte obiecte şi se umplea cu... nelinişte, indoieli, intrebări, frică şi câte alte gânduri. şi căpăta un sens şi devenea o fiinţă la fel de vie şi de importantă ca şi noi. şi avea nevoi, cum ar fi un moment de linişte sau unul de aerisire, şi avea păreri despre tot ce se intâmpla, şi avea la rândul lui stări şi-aşa mai departe. şi-ăsta era doar un corp, format din alte milioane de corpuri, cum ar fi spaţiile minuscule dintre urechi şi cap, spaţiile dintre degetele mâinilor, spaţiile dintre ochi, la care, dacă e să te gândeşti, te privează de o privire completă, spaţiile dintre firele de păr, unde probabil era o intreagă lume, o civilizaţie microscopică gata să lanseze nişte bombe atomice miniminimicroscopice spre un fir de păr care le ameninţa existenţa, fuck!

nu, nu mă intrebaţi nimic acum, vă rog! ţipam in mintea mea. lăsaţi-mă să mă bucur puţin de atâtea existenţe de care nu eram conştient până acum.

iar afară... afară era o nebunie curată. in aglomeraţie spaţiul se umplea cu gândurile oamenilor, care deveneau in mintea mea un fel de unde, care se ciocneau, care făceau dragoste intre ele, care se cereau in căsătorie şi organizau nunţi de prost-gust şi făceau dup-aia copii, pe care-i trimiteau la şcolile de gânduri. instituţii de gânduri. constituţii de gânduri. gânduri in sus, gânduri in jos, oriunde, milioane de biţi de gânduri lovind, distrugând, imbrăţişând, sărind in sus de bucurie sau dând viaţă altor gânduri, unele independente, pe care nimeni nu le gândea. gânduri in căutare de creiere, care mişunau bezmetice printre alte miliarde de corpuri.

şi m-am uita la o tipă de pe stradă care arăta al naibii de bine, avea o bluză mulată prin care i se vedeau clar formele ţâţelor şi nu-mi doream absolut nimic decât s-o privesc, nu era nimic porno, nimic vulgar acolo. sânii ei erau un fel de plastilină rozalie, aveau mirosul ei, care-mi amintea de grădiniţă, şi grădiniţa, la rândul ei, de o grămadă de momente din copilărie. şi intre ea, care probabil nu mă observase, de fapt e clar că nu mă observase, nici nu bănuia existenţa mea, intre ea şi mine se crea un corp. care plutea deasupra oborului. un corp colorat, plin cu toate gândurile-astea. era minunat. era incredibil.

şi un alt tip probabil se uita la ea şi se gândea, cum ne gândim toţi tipii, cum ar fi să te trezeşti dimineaţa lângă ea şi ea să-ţi zâmbească. sau pur şi simplu cum ar fi să i-o tragi, să i-o tragi aşa bine de parcă n-ar fi făcut-o in viaţa ei până atunci. şi tipul ăsta avea probabil un alt corp, legat cumva de al meu. şi ea genera alte corpuri cu gândurile ei şi era o nebunie de corpuri deasupra noastră, pe o rază de câteva sute de metri, cu acelaşi cap. sau cu aceleaşi picioare. nişte mutaţii.

nu vedeam nimic din toate astea, simţeam insă. şi era de-ajuns. zâmbeam ca un copil. undeva, ca nişte aburi, plutea fericirea şi mă invăluia tot. simţeam că ard. chiar transpiram de la aceste bucurii. şi transpiraţia mea imi inunda porii şi omora milioane de alte vietăţi, de bacterii, iar resturile lor, şi apa şi sarea, evaporate, umpleau aerul maşinii. modificau corpul pe care-l observasem iniţial.

i-am dat şi-un nume. şi nu m-am putut abţine să nu le zic şi lor.

- ştiţi? spaţiul ăsta dintre noi, ăăă... golul! aerul! tot ce-i in el, se umple cu... cu energia noastră. cu... cum să-i spun, nene? şi gesticulam ca un nebun. spaţiul ăsta devine un corp şi se comportă intr-un anume fel datorită nouă, mă-nţelegeţi?

amândoi se uitau la mine şocaţi.

- in fine, şi i-am spus john spaţiului ăsta, ştiu că sună ca o aberaţie...

nu pot uita feţele lor. mirate şi deodată izbucnind intr-un râs isteric. apoi m-a apucat şi pe mine.

nu am mai râs şi n-am mai auzit oameni râzând cu atâta poftă in viaţa mea. repet, era minunat. uitasem de toate, uitasem că sunt poliţist, uitasem pentru ce eram acolo de fapt, uitasem până la urmă cine sunt, devenisem un străin la fel ca şi ei.

am râs până am simţit că mă doare burta. şi gâtul. şi obraji. şi ochii. am atins apogeul râsului, nu ştiu cum să-ţi spun. şi poate nici nu era ceva haios, nu conta. vroiam să râdem şi orice motiv ar fi fost de-ajuns. orice veste am fi primit atunci, oricât de proastă, am fi râs.

(…)

o moleşeală (sau să-i zic mai bine lene?) pusese stăpânire pe mine. nu stăteam pe bancheta din spate, zăceam acolo. spart. fiecare muşchi, fiecare bucată de carne era moale şi abia se ţinea pe oase. atârna. o senzaţie incredibilă de relaxare, ei mi-au spus la un moment dat, când s-au intors să vadă cum o mai duc acolo-n spate, că sunt in stand by.

respiram incet, ca atunci când te bagi in pat obosit şi imediat te ia somnul. oxigenul era bun numai cât să supravieţuiesc, mergeam pe minimul necesar. şi ţineam ochii intredeschişi, pentru a mai tăia din vedere, nu-mi trebuia să văd decât ceea ce se-ntâmpla in maşină şi puţin, poate, din drumul din faţă.

strada. betonul. traficul. mulţimile de oameni cu capul in pământ, care striveau trecerile de pietoni. oameni incordaţi, goi, imbrăcaţi in culori şterse, oameni cu creierul futut de probleme, grăbindu-se să ajungă acasă, să vadă o emisiune de doi lei cu prezentatori şi staruri de doi lei. să se lase pe canapea, să devină de fapt unul şi acelaşi lucru cu canapeaua, transformarea conştiinţei in obiect şi... doza de enterteimănt. drogul lor. ecranul, care le radiază trupurile, dar mai ales mintea. şi minţidu-se pentru câteva minute sau ore, doamne iartă-mă, că viaţa e aşa. şi că-i acolo. că ei sunt acolo, că vor ajunge mari cât de curând, şi lumea se va uita la ei. vieţi ratate. legume proaste, anesteziate de media, care nu pricep chiar nimic...

toată lumea se droghează, mi-a fost clar asta atunci. este motivul pentru care oamenii şi-au făcut parcuri de distracţie cu rolăr-costăre care să te umfle de adrenalină. cu maşinuţe electrice cu care să te tamponezi, pentru că nu poţi să faci asta in trafic, să iei volanul, s-o iei pe contrasens şi să fuţi câteva vieţi, numai pentru că nimic nu ţi-a mers in ziua aia.

locuri unde te impuşti cu bloaie colorate. tiruri. locuri de dat cu pumnul şi de măsurat forţa, maşinării care te invârt până vomiţi, ce sunt toate astea? in schimb interzic substanţe şi nu rezolvă nimic. tot restul timpului fac acelaşi lucru ca noi... da, am zis noi, pentru că... atunci eram cu ei şi nu doar prin simpla prezenţă. credeam in ei. ţineam cu ei. erau mai sinceri, erau mai deschişi, aveau planuri prin care vroiau să schimbe lumea, să facă ceva cu nenorociţii ăştia care nu fac decât să ia, să ia, să ia, şi să depoziteze mult praf şi gunoi. deplastifierea secolului douăzeci. dezinrobirea. de... schiderea...

şi ok, drogaţii sunt periculoşi pentru societate pentru că ajung dependenţi şi sunt uneori capabili să facă orice pentru doza lor. la fel de bine şi jegoşii cărora le zburdă hormonii in tot corpul şi lovesc o femeie şi o violează, ii rup hainele şi dau in ea ca-ntr-un sac, până se linişteşte, apoi işi scot pula, nespălată de cine ştie când, şi şi-o freacă de ele şi şi-o bagă in ele, e tot o plăcere. ce-aş prefera? Corina să ajungă acasă fumată sau violată?

şi de ce e legală dependenţa de tutun şi alcool? asta de ce e ok? pentru că are şanse mai mari să te omoare? suntem prea mulţi, care dumnezeului e treaba?

oamenii care se ocupă de ţigări şi de băuturi sunt liberi. şi fericiţi. şi bogaţi. oamenii care fumează un joint sunt respinşi, inchişi in acelaşi loc cu oameni care omoară. inchişi, pricepi asta? imaginează-ţi asta. viaţa ta, plină de dragoste şi vise, aruncată intr-o cameră mizerabilă, mică, in care duhnesc nişte animale ce vor să-ţi bage-o pulă-n cur. am văzut camerele-astea, nu la televizor, le-am văzut pentru că am dus oameni acolo şi n-am dormit prea bine dup-aia.

ce-i legea asta? şi jungla asta? din care, dacă vrei să te rupi puţin, trebuie să plăteşti ca pentru o crimă. pentru că vrei să fii liber. pentru că te saturi la un moment dat. pentru că te cauţi. de fiecare dată când nu faci ca ei, nu-i ok. unde-i alternativa? tot ce nu-i ca ei e greşit. şi dat la o parte. problemele se rezolvă ascunzându-le in clădiri mari şi-mpuţite, cu gratii.

şi eu, şi tu suntem o parte din lumea asta, oricât ai nega asta, cu ochelarii tăi de cal. suntem in fiecare drogat, in fiecare soldat american din irak care trebuie să omoare nişte talibani, in fiecare terorist care decapitează oameni ce pur şi simplu cred in altceva ca pe nişte porci. şi, evident, şi-n toate celelalte lucruri minunate sau la fel de oribile. dar ii blamezi pe ei şi poate-i numeşti sălbatici, la fel de jos ii văd pe cei care conduc ţara asta sau se ocupă de ordinea ei, vezi-doamne. inchizând copii, că asta sunt până la urmă, cu criminali. e ok, nu? e ok până e vorba de copilul tău, ştiu povestea asta...

www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro

trailer oficial al romanului: http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page