CRONICĂ / Genocid (I)
Autor:
Daniel Cristea Enache
08.10.2009
Ceea ce se numeşte transfer de capital simbolic a căpătat, in
spaţiul cultural românesc, aplicabilitatea bovarismului
profesional. Breslele dinainte de 1990 au inceput să-şi imprumute
ori să-şi dispute reprezentanţii autorizaţi. Poeţii au vrut să facă
talkshow-uri la televiziuni, iar jurnaliştii, recrutaţi
dintre ingineri, şi-au descoperit in culmea gloriei mediatice o
coardă lirică. In guvernul unui premier-poet, ministrul de externe
era, la bază, filosof. Preşedinţii, cu excepţia celui actual, au
tot scris la cărţi. Nu-i deci de mirare că un fost ministru de
finanţe, Varujan Vosganian, se incearcă acum pe terenul accidentat
al romanului.
Recunosc că am privit cu mefienţă această
tentativă, până in momentul in care am aflat că Magdalena
Popescu-Bedrosian şi Ştefan Agopian citiseră Cartea
şoaptelor* şi fuseseră incântaţi de ea. Un ultim semn de
intrebare s-a legat de aceste terminaţii onomastice:
Vosganian - Bedrosian - Agopian. Nu cumva o
undă de solidaritate comunitară a afectat receptarea de primă
instanţă a unei cărţi cu şi despre armeni?
In fine, să spun că rareori mi-au plăcut operele cu o temă
dată şi tratată până la transformarea intr-o teză. Un roman despre
genocidul armenilor n-ar putea lucra decât cu o schemă de
pozitivare morală, extrasă din sângele suferinţei colective şi
anulând (sau măcar diminuând) individualitatea propriu-zisă,
netributară factorului exterior, a personajelor.
Complexitatea
interioară este de obicei redusă prin constrângerea tematicii
grave, iar acel coeficient de mobilitate psihologică şi insondabil
moral dispare frecvent din ecuaţia simplă - prea simplă - a
romanului cu ţărani săraci/ comunişti idealişti/ sclavi in curs de
eliberare/ revoluţionari finalmente confiscaţi/ ardeleni patrioţi/
armeni hăituiţi de turci...
Meritul prim al romanului scris de Varujan Vosganian rezidă in
chiar caracterul său romanesc. Cartea şoaptelor se inscrie
in logica testimonială, aglomerând şi grupând date şi evenimente
consumate, figuri cunoscute din epocile trecute (intr-o pagină
apare ca personaj, văzut de la doi paşi, şi tânărul Nicolae
Ceauşescu!) plus elemente concrete din sferele reunite ale istoriei
şi geografiei, politicului şi religiosului. Insă această abundenţă
de date şi fapte nu intră in câte un expozeu plicticos sau in lungi
digresiuni eseistice. Istoria mare e accesată prin intermediul
personajelor care o indură; şi, simetric, experienţele de viaţă şi
moarte ale acestora sunt intreţesute cu episoade terifiante ale
unui timp istoric devastator.
Formula adoptată este cea a romanului-cronică, scris dintr-un
unghi asumat subiectiv şi avansând nu linear, dar in cercuri
concentrice. Cronicarul, fără umilinţa serviciului pe lângă un
conducător megaloman şi fără neutralitate naratologică, se
dezvăluie de la bun inceput: este autorul insuşi, mai puţin
important ca actor epic, dar cu un rol esenţial in arhivarea şi
salvarea memoriei familiei. Când micul şi prea-curiosul Varujan se
amestecă printre bătrânii şi păţiţii reprezentanţi ai comunităţii
armenilor din Focşani, singurul care, in loc să-l trimită la
plimbare, il incurajează să rămână alături de cei mari este
inţeleptul lui bunic Garabet. "Mai toţi oamenii in mijlocul cărora
mi-am petrecut copilăria erau bătrâni. «Ce caută copilul ăsta
printre noi?», intreba, râzând, Arşag, clopotarul. «Lasă-l, spunea
bunicul Garabet. Nu e un copil obişnuit. E un copil bătrân de
zile.» (...) «Tu eşti bătrân din cauza zilelor noastre. Ce n-am
trăit noi şi ai noştri ţi se adaugă ţie»" (p. 86). Se adaugă,
desigur, nu ca experienţă existenţială reluată, ci ca o dramă
familială şi colectivă preluată cu maximum de atenţie pentru a fi
retransmisă altora.
Dacă punctul de vedere al cărţii este centrat şi plasat in
interiorul etniei asuprite, sursele documentare sunt multiplicate
pentru ca adevărurile lor, inevitabil parţiale, să se verifice şi
să se completeze. Să compună, toate impreună, fresca unei tragedii
supraindividuale. Cronicarul nu vrea prin urmare să facă efecte de
stil şi viraje de scriitură autoreferenţială (deşi accentul
personal nu lipseşte). El apare ca o cutie de rezonanţă a acestei
tragedii, autor al unui manuscris in care generaţii succesive de
armeni şi-au inscris paragraful de suferinţă alocată.
Istoria mutilată a familiei se asemănă izbitor cu cele ale
familiilor de vecini, cunoscuţi şi necunoscuţi, armeni aflaţi parcă
mereu intre duşmani şi intre două reprize de masacre in toată
puterea cuvântului. De aceea expunerea este concentrică şi nu
lineară: fiindcă nu există, pe axa istoriei moderne a acestui
popor, o acumulare şi o progresie a binelui, o apropiere fie şi
sincopată de starea de normalitate. Dimpotrivă, periodic, printr-o
inspăimântătoare "reciclare" a Genocidului deja intrat in fibra
etnică, armenii sunt - la 1895 ca şi la 1915, la 1909 ca şi la 1949
- scoşi din casele lor şi târâţi in convoaie exterminatoare,
decimaţi, risipiţi şi deportaţi de către agresori cu un
comportament identic: "Intr-adevăr, veniră intr-o noapte alţi
oameni, alte uniforme, dar izbind in uşă cu cizmele in acelaşi
fel." (p. 162). Acolo unde opresorul vrea să disloce şi să
fractureze comunitatea, să o subimpartă şi s-o vânture dincolo şi
dincoace de graniţele proprii, armenii (şi cronicarul lor de pe
suprafaţa bine controlată a romanului de faţă) se ambiţionează să
refacă şi să strângă legăturile de sânge, să se ţină la un loc prin
tradiţie, prin specific, prin tot ceea ce ii poate uni. Ramificarea
biograficului in istoric intră in structura de rezistenţă a cărţii;
şi, nu mai puţin, in aceea a supravieţuirii identitare.
Cartea şoaptelor nu se potriveşte deloc cu noua
politică, globalistă, a ştergerii frontierelor şi a topirii
diferenţelor etnice, cu păstrarea retorică a unor şabloane de
contrast. Căci degeaba clamezi dreptul la diferenţă şi respectarea
alterităţii, in contextul in care specificitatea etnică o
echivalezi, fraudulos, cu un naţionalism vetust, de secol 19. In
timp ce pe agenda zilei, corectă politic, stă obsesiva problemă a
minorităţilor, in miezul cărţii lui Varujan Vosganian se află
obsedanta problemă a poporului armean de a continua să reprezinte
un popor, de a-şi păstra atributele susţinătoare. Din istoriile şi
poveştile recuperate şi rearticulate aici, se profilează două
figuri generice, ambele extensii ale Ţării pierdute. Prima este cea
a Funcţionarului consular, reprezentant al unei republici care nu
mai e recunoscută de nimeni, continuând să-şi facă datoria, până la
intrarea... in ficţiune. A doua este cea a Luptătorului, care
incearcă din răsputeri să reconfigureze conturul patriei sale, dând
astfel un referent solid ştampilelor consulare şi punând masacrele
şi genocidul la timpul trecut: "Nimeni nu l-a mai văzut de atunci
pe Harutiun Khântirian. Se zvonea că s-a sinucis, aşezat la biroul
său, muindu-şi intr-un ultim gest ştampila in sângele subţire,
scurs de pe tâmplă şi pregătită, astfel, să se intipărească pe
paşapoartele cetăţenilor unei republici imaginare. Se mai zvonea
că-şi luase lumea in cap, mergând spre răsărit, către ţara care il
lăsase de izbelişte. (...) Acum suntem, insă, in 1924. Când şi
când, Harutiun Khântirian, citind cu infrigurare despre negocierile
privind Tratatul de la Lausanne şi căutând zadarnic vreun semn că
puterile participante işi aduc aminte şi de ţara lui pierdută,
punea ştampila pe câte un paşaport aparţinând vreunui nansenian
(derivat de la Fridtjof Nansen, comisar al Ligii Naţiunilor,
n.n.)ajuns in România in al doilea val de refugiaţi, după
războiul greco-turc din 1922. Cum pentru dreptul de şedere in
România apatrizii aveau nevoie de un atestat de etnie, acordat de
Uniunea Armenilor, iar Consulatul era găzduit in acelaşi sediu cu
Uniunea, Khântirian se iluziona că solicitantul nu greşise de fapt
adresa şi işi punea ştampila tot mai inutilă, tot mai tocită şi tot
mai violetă, pe actele aceluia.
In ceea ce-l priveşte insă pe Drastamat Kanayan, generalul
Dro, el n-a greşit, căci voia să vină chiar la Consulat. Insă, spre
dezamăgirea lui Khântirian, singurul om care venise de-a dreptul
spre el nu avea nevoie, de fapt, de nici o ştampilă. Şi, totuşi,
spre incântarea sa, se dovedi că nu era singurul pe această lume
care se incăpăţâna să creadă că, in ciuda ocupaţiei, a graniţelor
sfărâmate, a guvernelor exilate şi a revoltelor inecate in sânge,
Republica Armeană continua să existe. Şi, mai mult decât atât, după
ce Harutiun Khântirian a dispărut fără urmă, subţiindu-se printre
foi sau risipindu-se printre cotloanele intunecate ale pereţilor
biroului său, aşa cum se scurge incet şi fără nici o urmă apa din
chiuvetă, generalul Dro i-a supravieţuit in convingerea că
Republica Armeană trebuie să existe undeva şi ea poate fi găsită
dacă ştii cum s-o cauţi" (pp. 210-212).
Altfel spus, pentru ca bietul consul fără ţară să nu se
dizolve intr-o formă fără fond, un general adevărat se repede cu
capul inainte in istorie, cu iluzia că o va putea schimba.
*) Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, roman, Editura
Polirom, Iaşi, 2009, 528 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este
conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea
Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut
cronica literara in Adevarul literar si artistic
(1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009).
Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura,
Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete
critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si
Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe
portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum
laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D.
Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de
Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii
Scriitorilor din Romania si Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei
Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie.
Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului
Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de
literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica
si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti);
Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de
literatura romana.