ROMAN SERIAL / Viaţa lui Kostas Venetis (I). Iannis
Autor:
Octavian Soviany
08.10.2009
Eu, Kostas Venetis,
sunt grec după tată şi după mamă, născut intr-un sat aşezat nu
departe de Salonic. Acolo domnea incă, pe vremea aceea, puterea
turcului, dar prin satul nostru rareori rătăcea câte un soldat
măsliniu, cu fes roşu şi mustăţi lăsate in jos.
La naşterea mea, tata
avea patruzeci şi patru de ani şi stăpânea o mică livadă de
măslini, ale cărei venituri, schimbătoare de la an la an, nu l-au
ajutat nicidecum să se chivernisească.
Tatăl meu era un bărbat
care plângea foarte uşor, motiv pentru care nu l-am putut respecta
niciodată.
Era socotit cam sărac cu duhul, fiindcă nu fuma, nu bea
nici ouzo nici vin şi nu avea, precum ceilaţi bărbaţi,
ibovnică in satele din apropiere. In schimb o visa - cam o dată pe
an - pe Maica Domnului şi işi povestea visurile oamenilor din sat
care petreceau pe seama lui impungându-l cu zeflemele subţiri (căci
grecul e om subţire de felul lui) şi părintelui Makarios care il
asculta in tăcere, clătinând cu gravitate din cap.
……………………………………………………………………………….......................................
Dacă e adevărat că
părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii, nu
ştiu ce aguridă mâncase tatăl meu, dar ştiu că intra şi el in
rândul oamenilor insemnaţi cu beteşuguri ciudate, despre care se
spune că sunt oglinda unor păcate, săvârşite in viaţa asta sau
intr-una dintre vieţile noastre de dinainte. Căci trebuie să ştii,
fiule, orice om are şiruri nenumărate de vieţi, iar de câte ori
inima noastră dă greş ni se ingăduie să o luăm de la capăt, aşa că
există un timp al plecării, dar şi un timp al intoarcerii, un timp
al morţii, dar şi un timp al reinvierii, un timp al semănatului şi
un timp al culesului
………………………………………………………………………………..
Ciudăţenia tatălui meu
fusese aceea că până la treizeci de ani vorbise cu glas de femeie.
Aşa il apucaseră oamenii când a venit de la Salonic pentru a pune
orânduială in moştenirea unei rude indepărtate: o livadă de
măslini, o casă frumoasă de piatră şi câteva oi. Felul său ciudat
de-a vorbi le făcea să chicotească pe femeile satului, care il
porecliseră Fătălăul, in timp ce bărbaţii, la rându-le, ii aruncau,
de sub sprâncenele lor frumos arcuite (căci aşa sunt grecii de
felul lor) priviri pline de inţeles şi se fereau din calea lui,
temându-se că e purtătorul unui blestem ce le-ar putea lega
bărbăţia pentru totdeauna.
Ciudăţenia şi mai mare
a fost insă că, la exact treizeci de ani, tatălui meu i s-a
ingroşat pe neaşteptate vocea şi, brusc, a inceput să vorbească la
fel ca toţi bărbaţii din sat, şi-a luat-o nevastă şi s-a
imprietenit cu părintele Makarios, considerat omul cel mai invăţat
de prin părţile locului.
De la dânsul am invăţat
şi eu - aşa cum iţi voi povesti ceva mai târziu - latineşte şi
evreieşte.
Poate şi din pricină că
până la treizeci de ani vorbise cu glas de femeie, tatăl meu se
simţea mai bine in tovărăşia nevestelor decât a bărbaţilor. De câte
ori i se ivea prilejul să se amestece intr-o adunare de muieri,
faţa i se lumina de un zâmbet sfios, iar atunci când mama (femeie
aprigă de felul ei şi straşnică băutoare de ouzo)făcea glume
neruşinate pe seama acestei slăbiciuni nedemne de un bărbat tare in
fudulii, tata (care socotesc că nu era prea tare in fudulii) roşea
până-n albul ochilor şi incepea să se bâlbăie.
Eu l-am dispreţuit
totdeauna şi nu cred că maică-mea (despre care cumetrele din sat
trăncăneau verzi şi uscate) m-a plămădit din sămânţa
lui.
………………………………………………………………………………..
Rudele sale de la oraş ii
semănau intru totul: unchi slăbănogi, cu feţele făinoase şi fără
vlagă in şolduri, mătuşi bolnave de piept care tuşeau tot timpul şi
scuipau sânge, verişori numai piele şi os, cărora le puteam sfărâma
fălcile dintr-o singură izbitură de pumn.
La aceste rude mergeam in
vizită de câteva ori pe an, cărându-le plocon ba niscaiva ulcioare
cu ulei de măsline, ba vreun curcan indopat, ba vreo câteva duzini
de ouă proaspete legate intr-o basma.
Locuiau in case
nearătoase, pline de praf, unde iţi venea greu să răsufli, aliniate
de-a lungul unor uliţe mărginaşe, cu ogrăzi prin care cotcodăceau
găini parcă rebegite de frig, cu creasta decolorată, şi in care
creşteau straturi pipernicite de şofran şi de busuioc.
Mătuşile (pe care nu mă
pricepeam să le deosebesc nici după nume, nici după chip) imi
făceau zâmbre mieroase, mă mângâiau pe creştetul capului cu
degetele lor ascuţite, imbiindu-mă cu vreo dulceaţă zaharisită sau
cu cine ştie ce acadea lipicioasă, uitată pe marginea poliţei de
vreunul dintre verişorii aceia plini de limbrici pe care mă
obişnuisem să-i călăftuiesc in bătaie.
In faţa maică-mii era
aşezată o carafă cu ouzo şi un păhăruţ de argint cât un
degetar, in timp ce sărmanul tata se ghemuia undeva pe o laviţă mai
indepărtată, bucuros că poate ciuli urechea, cât mai nebăgat in
seamă, la trăncănelile muiereşti insufleţite de rachiul dulceag, de
la care nu se dădeau inapoi nici mătuşile mele.
De obicei, maică-mea
intrecea măsura la băutură. Când o auzeam vorbind cu limba
impleticită, izbucnind in lălăituri deşucheate sau ocărându-l pe
tata, care se făcuse pe laviţa lui mic cât un şoricel, imi simţeam
obrajii aprinzându-se de ruşine. Câteodată se intâmpla ca până la
urmă tata să-şi iasă şi el din fire, şi atunci se spurcau unul pe
altul cu vorbele cele mai murdare, fără să se ruşineze de femeile
acelea bolnave de piept, care alunecau ca nişte umbre pe lângă
pereţi şi uneori tuşeau mustrător din adâncul bojocilor lor
betegiţi, ştergându-şi pe urmă buzele spălăcite cu un colţ de
broboadă.
Vezi tu, Nemţoaico, Dumnezeu
ne porunceşte să dăm cinstire părinţilor noştri, dar puţini părinţi
sunt cu adevărat vrednici de cinste. Trebuie să ştii că nu doar
părinţii mei, ci şi părinţii mai tuturor băieţilor cu care băteam
coclaurii satului şi pe care ii umpleam adesea de sânge, căci eram
mai tare ca ei, erau nişte lepădături. Asemenea părinţi iţi
schilodesc sufletul şi asta se face, fiule, după voia lui Dumnezeu,
care ii indreaptă pe unii şi ii strâmbă pe alţii. Pe mine m-a
strâmbat mai mult, dar eu n-am avut niciodată trufia să mă socotesc
drept, iar acum, când sunt pe patul de moarte, am ajuns in sfârşit
să le dau cinstire părinţilor mei, tocmai din pricină că
strâmbătatea mea s-a născut dintr-a lor şi e după voia lui
Dumnezeu.
……………………………………………………………………………….
Când era apucat de mânie,
tata işi dădea pumni in cap şi zbiera că o să-şi facă de
petrecanie.
Mătuşile mele, care-i ştiau
de multă vreme apucăturile, culegeau atunci toate cuţitele de pe
masă şi le doseau cât puteau ele de bine, cu toate că tatăl meu nu
tăiase in viaţa lui nici măcar un pui de găină. Verişorii işi iţeau
şi ei, la uşă sau la fereastră, venind intr-un suflet de prin
cotloanele pe unde işi depănau jocurile lor de fetiţe, mutrişoarele
strâmbate de spaimă. Aveau nişte ochi albaştri de viţeluş, ce
clipeau spre noi cu frică şi cu mirare. De mine le era teamă, nu mă
pofteau niciodată să mă joc cu ei, iar până la plecarea noastră
stăteau de obicei pitiţi prin acareturi şi magazii, de unde le
puteai auzi glasurile sfioase, ingânând tot soiul de cântecele
nătânge.
Iată, fiule, din ce fel de
neamuri se trage Kostas Venetis.
……………………………………………………………………………….
Dintre toţi aceşti
verişori, singurul cu care mă imprietenism oarecum era Iannis, un
băieţaş rotofei şi trandafiriu, ceva mai mic decât
mine.
Iannis mânca orice: frunze,
flori, pământ, coji de var răzuite de pe pereţi, până şi murdărie
de câine. Cel mai mult ii plăcea insă să mozolească intre gingii o
tulpină de busuioc.
Vorbea puţin, ba aproape că
nici nu vorbea şi, cum nici eu nu sunt de soiul meu prea vorbăreţ,
ne inţelegeam mai mult prin semne şi prin ghionturile pe care ni le
trăgeam intre coaste ori de câte ori ne minunam de
ceva.
Işi incropise ascunzătoarea
intr-o ladă mare din magazie, pe care o căptuşise cu paie şi
zdrenţe. Câteodată mă vâram alături de Iannis in lădoiul acela
incăpător, ce se putea acoperi cu o perdea veche de catifea,
mâncată de molii şi aproape mucegăită. Stăteam lipiţi unul de
celălalt, răsuflând rar, ca după o trudă indelungată. Apoi deodată
Iannis işi băga mâna in prohabul meu, prinzându-mi mădalarul ce
incepea să se intărească intre degetele sale bondoace, care
miroseau totdeauna a busuioc. Ii plăcea să se joace cu bucata aceea
de carne, care putea să crească şi să se facă tare ca piatra şi pe
care o pipăia şi o frământa intre mâinile lui de copil, scoţând un
fel de horcăit infundat, care semăna cu torsul unei pisici.
Socotesc că pentru Iannis mădularul meu era o jucărie de un soi mai
neobişnuit, in timp ce pe mine atingerile sale mă tulburau până la
turbare şi, fiindcă eram incă prea mic ca să-mi deşert sămânţa, in
cele din urmă il muşcam de urechi sau de nas, ii ciupeam cu ură
braţele grăsulii sau, pur şi simplu, il băteam până la
sânge.
Desfrănârile mele cu
Iannis au fost primele desfrânări din viaţa lui Kostas
Venetis.
Cred că aveam pe vremea
aceea şase sau şapte ani şi eram un băiat bătăuş şi cam şui, pe
care bătăile cu nuiaua de salcie, impărţite aproape zilnic cu
dărnicie de maică-mea (tata nu m-a bătut niciodată) nu izbuteau
câtuşi de puţin să-l indrepte.
Viaţa fiecărui om e o mare
taină, Nemţoaico, şi toate câte le săvârşeşte le săvârşeşte după un
plan ascuns prin care Dumnezeu imparte dreptatea şi
strâmbătatea.
Avea cu siguranţă şi Iannis
taina lui, pe care a dus-o cu el in mormânt, căci s-a prăpădit de
meningită inainte să facă opt ani, ca şi cum ar fi venit pe lume
doar pentru a se ascunde cu mine in lădoiul din magazie şi pentru a
strecura in mădularele mele dulceaţa desfrâului. Avea obraji ca
petala de trandafir şi genele aurii ca ale tale, Nemţoaico. Mi se
intâmplă să-l văd câteodată in vis, cu braţele lui grăsulii
acoperite de vânătăi făcute de ciupiturile mele şi degeaba incerc
să ghicesc in privirile lui vreun semn de mustrare. Cred că era un
suflet curat, aşa cum şi tu eşti un suflet curat, fiule. Şi am
auzit că, inainte să moară, mi-a murmurat de zeci de ori numele, cu
buzele sale spuzite de fierbinţeală.
Iannis avea fire de floare
sau fluture, aşa cum alţi oameni au fire de fiare
sălbatice.
In lada din magazie păstra
ascunsă o cutiuţă in care adunase o cruciuliţă de argint, câţiva
bănuţi de aramă, două sau trei scoici, un capac vechi de ceasornic,
mai multe pietricele strălucitoare. Acestea erau comorile lui, pe
care s-a indurat să mi le arate şi mie, găsindu-mă vrednic să le
privesc, cu toate că eu am fost croit strâmb din născare. Şi imi
amintesc cum işi lustruia in fiecare dimineaţă bănuţii cu mâneca de
la cămaşă, până când ii făcea să strălucească in soare ca
aurul.
După moartea lui Iannis n-am
mai pus niciodată piciorul in casa rudelor noastre de la oraş. Iar
pe pământ grecesc n-am mai pus piciorul de mai bine de treizeci de
ani. Habar n-am ce s-a ales din livada de măslini a părinţilor mei,
cărora nu le-am văzut niciodată mormintele. Am bătut Europa in lung
şi in lat, am prădat şi am omorât, am stat la temniţă şi la
balamuc. Invăţătura pe care mi-a dat-o părintele Makarios m-a făcut
să pricep câte ceva din rostul lucrurilor şi ştiu că nu trebuie să
mă căiesc pentru păcate mele.
Buni sau răi, suntem cu
toţii fiii lui Dumnezeu.