REPORTAJ/ Mon general, mon general…
Autor:
Stan Constantin
15.10.2009
Sunt femei frumoase numai la tinereţe şi sunt femei care abia la vârsta deplinei impliniri incep să strălucească, sunt poeţi care sclipesc până la a lua ochii cât sunt tineri şi sunt poeţi ce se deschid cu o prospeţime uluitoare la maturitate. Nici frumuseţea şi nici talentul nu sunt pe viaţă. "Sunt ani când nu vom şti de-am construit cuvântul/ din trebuinţa vârstei ori plasma unui vis", scria in tinereţe prietenul meu, acum in Canada, Andrei Roman.
E greu să spui ce se datorează vârstei, exuberanţei,
climatului, afectelor şi ce se datorează constructului său
cultural, moral in cazul frumuseţii ori talentului unui tânăr. Abia
după ce anii trec, pulsiunile se estompează, mediul nu mai e atât
de darnic cu tine prin efervescenţă, prin competivitatea la care te
supunea, poţi decanta ce a fost conjunctural de ceea ce este fibra
puternică a individualităţii. Tinereţea se confundă adesea cu o
calitate in sine a individului şi nu ne dăm seama cât adevăr e in
spusa: "La tinereţe toţi suntem frumoşi, deştepţi şi
talentaţi!"
Ioana Crăciunescu, pentru că de la ea şi de la spectacolul său
"Mon general" au pornit consideraţiile de mai sus, a cunoscut şi
frumuseţea vârstei, şi talentul tinereţii.
Şi ca poetă, şi ca
actriţă. Şi chiar ca răzvrătită cu gesturi de frondă pentru care o
vreme i s-a interzis publicarea.
O ştiam de la distanţă, o vedeam in filme sau in piese de
teatru, i-am citit primele volume. Am păstrat acest ecart faţă de
ea pentru că se rotea intr-o lume pe care voiam să o ştiu doar de
la nişte paşi necesari judecăţii limpede. Mult mai târziu lumile
noastre s-au intersectat, am zăbovit la multe discuţii, am
flecărit, dar ne-am şi expus dialogurilor comic de serioase adesea.
Nu depăşim o amicalitate cordială şi nu cred că vreunul dintre noi
ne-am pune - unul pe altul - in capul listei cu prieteni
necondiţionaţi. Spun toate acestea pentru a da un plus de
obiectivitate afirmaţiilor ce vor urma.
Ioana trăieşte de câţiva ani intr-o efervesecnţă uluitoare,in
tot ceea ce face având, mai mult ca in primii ani ai tinereţii, o
pecete de prospeţime, naturaleţe, dublate de o puternică, profundă
creativitate. Starea ei fundamentală este joaca, in fapt jocul ca
atribut fundamental al inţelegerii lumii, artei şi al singurului
mod in care te poţi cunoaşte profund pe tine. Este o filosofie a
existenţei sale, uneori greu incercate, prin care vrea să nu se
lase copleşită de ceea ce este chiar existenţa sa. Este veşnic pe
drumuri - Japonia, Canada, Franţa fiind pentru ea nu mai departe
decât Bulbucata -, vine la Bucureşti cu primul avion de după un
spectacol la Paris şi pleacă inapoi spre a se prezenta la un alt
spectacol.
A reuşit acolo unde multă lume (nu numai români) a eşuat - la
Paris. Se zbate pentru proiecte culturale in România la Bulbucata,
la Aţel sau la Pelişor, aduce trupe de teatre in România tocmai din
indepărtata Japonie, dar, mai ales, scrie. Scrie acum o poezie nu
mult diferită faţă de cea din primele volume, dar o poezie care, in
ciuda ludicului, umorului, invitaţiei adesea la descreţirea frunţii
se incarcă pas cu pas, vers cu vers, de dramatism, de tristeţi atât
de profunde incât, spre a nu cădea pradă disperării, trebuie să le
iei un pic peste picior.
"Mon general" este in primul rând o viitoare carte de versuri.
"Mon general" ca spectacol ne-a dat cheia in care trebuie să citim
aceasta carte: in rama trecutului nostru cu cântece şi marşuri
patriotarde, cu atitudini uniformizate, la propriu şi la figurat.
"Nu ştiu dacă Ioana Crăciunescu este invitata noastră ori noi
suntem invitaţii ei ca figuranţi ai acestui spectacol", zicea
Traian T. Coşovei, amfitrionul serilor literar-muzicale de vineri
de la cafeneaua Muzeului National al Literaturii Romane. Nu, nu
cred că am fost figuranţii, ci participanţii lumii poetice a
Ioanei. Poezia ei, aşa cum se arată azi, se adresează exact lumii
de care are nevoie si fără de care nu poate exista. Ceea ce era o
doză de artificialitate, prin teatralizare, a dispărut cu totul in
ciuda faptului că Ioana, ca poetă şi actriţă, produce spectacol. In
fapt, nu-l produce, il trăieşte. Cu atâta frenezie, atât de
natural, de autentic, incât pare a trăi un timp, o vârstă pe care
nu a apucat să le trăiască la timpul lor!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este
licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii
Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul
"Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia
Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista
"Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica
"Reportaj", in "Ziarul de Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.