CRONICĂ/ Genocid (II)
Autor:
Daniel Cristea Enache
22.10.2009
In cuprinsul acestui roman captivant, apar câteva referiri
directe la miza, funcţia şi chiar construcţia cărţii. Nu e vorba
insă de un răsfăţ autoreferenţial, prelungit in nombrilism.
Cartea şoaptelor* fiind lucrată pe mai multe planuri, pe
care-şi propune să le ţină in convergenţă şi intr-o tensionare
epică, romancierul se deplasează ca un cursor pe suprafaţa uriaşă a
dramei armenilor.
Pentru a controla vasta materie rulată, Varujan
Vosganian foloseşte câteva tehnici care, aplicate inteligent şi
consecvent, organizează compoziţional devălmăşia de date şi fapte,
nume şi identităţi, repere istorice şi geografice. El oferă adesea
finalul unei suite, expunând apoi, cu lentoare descriptivă, cât mai
multe dintre verigile şi elementele succesiunii. Sau alege o zi (o
dată incărcată) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensul
unei/unor vieţi. Face cronologia unui război sau a unui masacru
"din locul de unde toate pot fi privite din afara lor" ori,
dimpotrivă, montând intr-un puzzle mărturii ale
participanţilor rămaşi in viaţă. Recunoaşte că ii e greu să
păstreze firul poveştii (fiindcă aceasta, pentru a fi inţeleasă,
pretinde urmărirea intregii ramificaţii), şi atunci se plasează in
timpuri diferite, intr-o simultaneitate care poate fi a
Povestitorului, dar nu e niciodată a Istoriei inseşi.
Aceasta din urmă avansează inexorabil şi inghite an după an
fără să ţină cont de milioanele de istorii individuale şi familiale
care, in chip organic, ar trebui s-o compună. Este făcută de câţiva
(personaje cu o putere enormă de decizie, la un moment dat) şi
impusă tuturor celorlalţi, automat distribuiţi in câteva roluri ale
dramei: colaboraţionistul benevol şi rezistentul subversiv, călăul
şi victima, trădătorul şi luptătorul pentru cauza dreaptă. Când
Istoria lasă oamenii să respire puţin, intr-un interval mai
democratic, Cartea şoaptelor inserează pagini pline de
zgomotul şi forfota comunităţii armeneşti. In Constanţa României
interbelice, negustorimea e năvodul cu fire subţiri care leagă
oraşul ars de soare, "să nu se risipească". Insă urbea şi
locuitorii ei au o libertate ce pare, ea, pestriţă şi risipitoare.
Armenii "sfioşi la cheltuit", dexteri la comerţ, stăpânesc peste o
sumedenie de magazine şi dughene, ale căror firme exotice (La
Cavalerul Şic, La Eftinătate, La Ceylon, La
Planeta Jupiter) vor fi enumerate, in anii cenuşiului proletar,
cu amărăciunea pierderii intregii liste.
In afara acestui interval paşnic, in care libertatea
multiplică şi apără diferenţele, se cade inevitabil in logica
genocidului repetabil şi a dictaturii pe termen lung.
Şoaptele reapar in cursul războiului rece, in cavoul
familiei Seferian, in care se strâng, intr-un ritual al rezistenţei
cotidiene, bătrânii armeni din copilăria autorului. Accentul
biografic saturează majoritatea capitolelor. Fiecare are o dramă in
trecutul familiei şi o poveste de spus. Toţi vorbesc in şoaptă: nu
numai despre ceea ce se intâmplă in lagărul socialist, in Uniunea
Sovietică şi in România, in oraşul şi pe strada lor, dar şi despre
ceea s-a intâmplat (cu ei şi cu rudele lor) in episoadele
exterminatoare lăsate in urmă (vezi fotografia nr. 3). Colocviile
de taină se ţin intr-un loc cum nu se poate mai nimerit. Cavoul
familiei Seferian este imaginea la scară a mormântului uriaş oferit
armenilor de Istoria "modernă". Câteva cifre, expuse după ce se
trece de jumătatea romanului, ne dau o idee despre dimensiunile
tragediei colective. Genocidul din 1915, prefigurat in 1895 şi
continuat, sub diverse forme, până in 1922, are următoarea
statistică funebră: "- Din cei un milion opt sute cincizeci de mii
de armeni care locuiau in Imperiul Otoman, spuse pastorul Johannes
Lepsius, cam un milion patru sute de mii au fost deportaţi. (...)
Din cei aproape un milion şi jumătate de armeni deportaţi, doar
zece la sută au ajuns la Deir-ez-Zor, punctul final al convoaielor.
In august 1916, ei au fost expediaţi spre Mosul, dar aveau să moară
in deşert, inghiţiţi de nisip sau inghesuiţi in grote in care,
laolaltă, morţi şi muribunzi, li s-a dat foc" (pp. 320-321).
Suntem inaintea capitolului opt, cel mai puternic, literar
vorbind, şi cel mai impresionant din Cartea şoaptelor. Dacă
in secvenţele de microistorie individuală şi comunitară Varujan
Vosganian e interesat mai mult de culoarea locală, de aromele
păstrate in memoria olfactiv-afectivă, in cercurile genocidului
evocarea nostalgică lasă loc unui prezent teribil. E timpul unui
reportaj minuţios din infern. Paginile de pace tranzacţională şi
rememorare conversaţională au cam multă miere. Evocarea este
incărcată de amănunte şi deplasată spre un registru de magie
infantilă mai puţin realizat artistic. In schimb, toate firele care
duc spre prezentul actualizabil al tragediei şi in special acest
plan decupat şi focalizat (după ce a fost explicit contextualizat)
aparţin unui romancier in toată puterea cuvântului. După ce a
inventariat componentele istorice şi articulaţiile plus detaliile
semnificative ale problemei armeneşti, după ce şi-a plimbat şi
orientat cititorul prin epoci atât de diferite, oferindu-i totodată
explicaţii politice şi economice, prozatorul ajunge la momentele
ilustrării ficţionale. Paginile sunt memorabile, prin forţa
descrierii şi reprezentării intâmplărilor, intr-un mod aşa-zicând
obiectiv, "rece", fără lacrimi care să inceţoşeze privirea. Câteva
fragmente: "Acest Yusuf nu a fost altceva decât un nume de imprumut
şi există in Cartea şoaptelor doar pentru că, deşi nu făcea
parte din alcătuirea Cărţii, este totuşi cheia care deschide
uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi,
zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat
muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se intâmplă cu mormintele
făcute in grabă" (p. 332); "Işi legară fâşiile de aşternuturi in
jurul picioarelor, altfel tălpile goale s-ar fi lipit de pământ şi
oamenii n-ar mai fi avut putere să şi le smulgă din noroi. Sub
ploaia măruntă care topea orice contur, noul drum dură aproape o
săptămână. Nu se puteau număra morţii, căci, pe acest drum ceţos
unde nimeni nu vedea decât aburii albăstrui ai propriei respiraţii,
celor care cădeau, carnea, inmuiată de ploaie, le era la fel de
moale şi de lipicioasă ca lutul argilos. Erau călcaţi in picioare
de către cei din spate şi carnea lor era amestecată, ca intr-un
aluat negru, şi acoperită de noroiul drumurilor. (...) Bărbaţii,
atâţia câţi rămăseseră, se organizaseră in două grupuri. Unii se
ocupau de căratul morţilor in afara taberei şi de săpatul gropilor
comune. Morţii erau mai greu de cărat in al treilea cerc căci,
uscaţi ca pământul afânat şi cu oasele uşoare de frig, trăgeau apă
şi se umflau, iar venele muiate de apă se spărgeau, inroşindu-se ca
o carne crudă. Umflaţi şi greu de indoit, ocupau mai mult loc şi
gropile, pe lângă că pământul era lipicios, trebuiau făcute mai
largi" (p. 339); "Convoiul lor era format mai curând din nişte
mogâldeţe. Păreau uşoare in bătaia vântului, un stol de păsări
căzătoare (sic!), nu o inşiruire de oameni. Fotografiile
făcute de călătorii străini care au reuşit să se apropie de
convoaie ori să-i fotografieze, in urmă, pe cei rămaşi neputincioşi
la marginea drumului, aşteptându-şi moartea, ne infăţişează, pe
drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al şaptelea
cerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeaşi soartă ca
a tuturor cruciadelor neinarmate. Copiii din acele fotografii sunt
scheletici, cu trunchiul impuţinat, cu burta suptă, cu coastele
zvâcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cu
mâinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capetele
disproporţionat de mari, ca şi găvanele ochilor, in care bulbii ies
din orbite sau se adâncesc in fundul capului. Copiii privesc fără
nici o expresie pe chip alta decât rătăcirea minţii, privesc ca de
pe un alt tărâm, nu intind mâinile, nu cer nimic" (p. 362); "Nu
este adevărat insă că oamenii nu plângeau. Numai că plângeau
altfel. Cei care mai aveau puterea de a sta aşezaţi se legănau,
ceilalţi plângeau cu ochii larg deschişi către cer. Dar plânsul era
un fel de geamăt neintrerupt, cu voce joasă, care, repetat de mii
de piepturi, se auzea ca un ison. Plânsul nu era o dâră pe obraz,
ci un sunet. Cum isonul acesta ajunsese, curgând fără sfârşit şi
acordându-se cu lumea inconjurătoare, să sune precum vuietul
vântului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, plânsul nu
osteni nici o clipă, până când ultimele convoaie din Deir-ez-Zor
fură duse spre platourile pe care deportaţii erau ucişi. (...)
Mulţi adormeau plângând in felul acesta, alţii mureau plângând şi
plânsul mai vibra in pieptul incremenit, ca intr-un tub de orgă"
(p. 366).
Iată, utilizată cu artă, una dintre procedurile romancierului.
Detalierea epică e dublată de vizualizarea cifrelor seci oferite
inainte, documentar, de pastorul Johannes Lepsius. Se observă cum
elementul biografic este atenuat, pentru ca un accent nou - şi
anume cel vechi, biblic - să invăluie ca un halou corpurile
şi dezagregarea lor. Pornind din mai multe direcţii de cercetare şi
analiză către acest subiect teribil al genocidului armenilor,
Varujan Vosganian a inţeles că subiectul circumscris istoric este
un subcapitol dintr-o temă vastă, inepuizabilă, infricoşătoare prin
periodicele ei aplicaţii. Suferinţe armeneşti şi omeneşti,
reproiectate la ambele nivele, receptate ca atare pe amândouă
dimensiunile.
Indiferent de terminaţia numelui autorului şi a primilor săi
cititori, Cartea şoaptelor e un roman foarte bun, dens, dar
şi alert, ingenios compoziţional şi excelent scris - lucruri cu
care, in fine, publicul larg şi critica de intâmpinare vor cădea de
acord.
*) Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, roman, Editura
Polirom, Iaşi, 2009, 528 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este
conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea
Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut
cronica literara in Adevarul literar si artistic
(1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009).
Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura,
Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete
critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si
Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe
portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum
laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D.
Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de
Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii
Scriitorilor din Romania si Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei
Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie.
Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului
Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de
literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica
si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti);
Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de
literatura romana.