ROMAN SERIAL/ Viaţa lui Kostas Venetis (III). Incep să mă flagelez

Autor: Octavian Soviany 22.10.2009
Multă vreme de atunci inainte trupul falnic al Kivei mi-a bântuit toate visele de copil. Visam că ii săpunesc picioarele de jos până sus cu săpunul parfumat al maică-mii, adus de tata de la oraş şi folosit doar cu prilejul unor zile de sărbătoare. Pe urmă lingeam clăbucul argintiu care-i acoperea pulpele şi care era dulce ca zahărul şi mirosea ca floarea de liliac, in timp ce mâinile Kivei mi se furişau in prohab şi-mi cercetau mădularul. Cuprins de turbare, ii săltam poalele şi mai sus, dezgolindu-i pântecul neted. Degetele mele iscodeau infrigurate după crăpătura pe care ştiam că trebuie s-o aibă muierea intre picioare.
După asemenea vise mă trezeam stors de vlagă şi scăldat in sudori, cu buzele crăpate de fierbinţeală. Vedeniile din vis rămâneau multă vreme săpate pe fundul ochilor mei, căznindu-mi inchipuirea. Mă strecuram in tindă şi imi clăteam cu apă rece obrajii roşii ca focul. Mă milogeam cu glas tare de Dumnezeu să ţină departe de mine ispita trupului de muiere. Dar eram şi mândru de mine, Nemţoaico, asemănându-mă in mintea mea cu sfinţii incercaţi de ispitele trupului, despre care aflasem din predicile părintelui Makarios. Incercările prin care treceam mi se păreau semne de sus şi imi spuneam că trebuie să biruiesc cu orice preţ carnea.
Mă inverşunam impotriva trupului meu, pe care socoteam că nu l-am chinuit indeajuns.
Atunci am inceput să mă flagelez.
Tata avea o curea groasă de piele, cu ţinte mari de aramă, pe care am izbutit s-o dosesc intr-o zi şi cu care, in mare taină, m-am apucat să-mi biciuiesc pieptul, braţele şi picioarele până la sânge. Durerea isca in mine un soi de beţie. Aşteptam cu nerăbdare să văd izbucnind, din sfârtecăturile pe care singur mi le făceam, sângele a cărui vedere imi dădea o desfătare drăcească, făcându-mă să-mi biciuiesc mădularele cu şi mai multă cruzime. Câteodată mi se intâmpla să-mi pierd cunoştinţa şi să zac câte o jumătate de noapte intr-o băltoacă de sânge.
Aşa m-a găsit intr-o dimineaţă tata, care a răspândit in tot satul povestea caznelor la care imi spuneam carnea. Nimeni nu s-a mai indoit de atunci că sunt un ales al lui Dumnezeu. Când apăream pe uliţele satului cu umbletul meu spăşit de călugăr şi cu ochii lăsaţi făţarnic jos in ţărână, muierile mă pricopseau cu priviri galeşe şi evlavioase, iar bărbaţii se holbau la mine ca la cine ştie ce ciudăţenie. Se intâmpla chiar ca vreo nevastă mai indrăzneaţă să mă mângâie sfios pe obraz sau să mă apuce cu două degete de bărbie, trezindu-mi mădularul din somn, căci flagelările nu-mi potoliseră câtuşi de puţin năbădăile desfrânate.
De-a lungul leşinurilor mele nocturne, mirosul sângelui se amesteca cu vedenia picioarelor tari ale Kivei.
Luptam impotriva ispitei trupeşti, dar nu izbuteam s-o stârpesc, cu toate că ajunsesem doar piele şi os, iar carnea mea purta urmele sângerii ale ţintelor de aramă.
Apoi, intr-o zi, părintele Makarios m-a chemat la el in chilie şi m-a certat cu asprime, poruncindu-mi să pun capăt incercărilor la care imi supuneam trupul.
Ii simţeam privirea pătrunzându-mi parcă prin piele şi scrutându-mă până-n adâncul rărunchilor. Mustrările sale mă umileau, căci imi dădeam seama că părintele cunoaşte prea bine ce se ascunde sub spoiala mea de cucernicie. Am lăsat ochii in pământ şi am zbughit-o cât am putut de repede, cu obrajii aprinşi de ruşine.
In momentul acela l-am urât de moarte pe părintele Makarios, fiule, iar, când am ajuns acasă, am aruncat in latrină cureaua de piele a tatălui meu.
……………………………………………………………………………….
Astăzi inţeleg că pornirea mea timpurie spre desfrânare era de la Dumnezeu.
Călugării spun că in viaţa lui pe Pământ omul poate săvârşi două sute patruzeci de păcate şi are patru sfârşituri: moartea, judecata, raiul şi iadul.
Dar, oricât ar fi ea de bicisnică, nici o făptură omenească nu se poate intina cu toată mulţimea păcatelor. Unii se nasc mai porniţi spre mânie. alţii spre desfrânare. Există zgârciţi şi risipitori, oameni pizmăreţi şi oameni trândavi, oameni mândri şi oameni lacomi, hoţi şi ucigaşi, beţivi şi curvari, fiecare născându-se cu mai multă aplecare spre un anume păcat, şi numai Dumnezeu ştie de ce se intâmplă aşa. Iar atunci când ne strâmbă nu ne strâmbă la fel, menindu-ne feluri deosebite de strâmbătate, chiar dacă unii sunt mai strâmbi decât alţii.
Eu, Kostas Venetis, sunt mai strâmb la alcătuire decât tine, Nemţoaico, dar nu mă găsesc vinovat pentru strâmbătatea mea, căci cu ea m-am născut, aşa după cum alţii se nasc orbi, muţi sau ologi, tot după voia lui Dumnezeu.
Astăzi am ajuns să mă socotesc asemenea cu un orb din născare, iar dacă orbul nu e vinovat pentru lipsa lui de vedere, nici Kostas Venetis nu e vinovat pentru lipsa lui de dragoste şi smerenie.
Pentru că trebuie să ştii, fiule: aplecarea spre desfrâu dovedeşte neputinţă in dragoste. Desfrânarea se lecuieşte prin dragoste, iar dragostea poate fi biruită prin desfrânare.
Eu, Kostas Venetis, n-am avut parte de dragostea nimănui şi nimeni n-a avut parte de dragostea mea, căci aşa a fost voia lui Dumnezeu.
……………………………………………………………………………….
Mai deşartă-mi o inghiţitură de vin, fiindcă puterile au inceput să mă lase şi simt să sângele mi se ingroaşă şi mi se răceşte. Dacă o să te uiţi la unghiile mele, o să bagi de seamă că s-au făcut vinete, semn că ceasul despărţirii noastre e foarte aproape. Dar n-aş vrea să plec de aici inainte să-ţi istorisesc ce am de istorisit şi să-ţi las o brumă de invăţătură.
……………………………………………………………………………….
Kostas bău indelung şi cu lăcomie, apoi povesti mai departe:
Pe maică-mea tata o luase din casa lui Kir Apostolis, unde fusese copil de pripas.
Crescută din mila Stăpânei, femeie cuminte şi evlavioasă, despre care până şi limbile ascuţite ale băbătiilor grăiau totdeauna de bine, se pricopsise cu timpul starostea slujnicelor şi a argaţilor, care se temeau mai tare de gura ei slobodă decât de biciuşca lui Kir Apostolis.
Se mai spunea şi că, inainte de-a ajunge in culcuşul Stăpânului, simţitor la pulpele ei rotunde şi la ţâţele sale vârtoase, şerpoaica de maică-mea (blestemat să-i fie mormântul!) se tăvălise cu mai bine de jumătate din flăcăimea satului nostru, ba şi cu copilandrii cu caş la gură, pe care-i deda la tot soiul de blestemăţii, fiind o matracucă fără nici o frică de Dumnezeu.
Când tata şi a luat in stăpânire moştenirea: o livadă de măslini şi o casă frumoasă de piatră, maică-mea făcuse treizeci de ani şi ajunsese mâna dreaptă a lui Kir Apostolis. Acum se ţinea mândră, purta haine aduse de la oraş şi, când trecea ţanţoşă pe uliţa mare a satului, bărbaţii se descopereau in faţa ei ca şi cum ar fi fost chiaburoaică in toată legea.
Nu ştiu cu ce farmece l-a imbrobododit pe hăbăucul de tata, dar ştiu că farmece avea din belşug şi că, dacă aşa i-ar fi fost voia, ar fi putut să-l scoată din minţi până şi pe părintele Makarios, cinstit pentru sfinţenia lui cale de zece sate.
Fapt e că tata a inceput să aibă daravele negustoreşti cu Kir Apostolis - omul cel mai bogat de prin părţile locului - căruia i se cam urâse pesemne de maică-mea şi dorea să o pripăşească la casa ei, poate şi de gura Stăpânei, poate şi pentru că pusese ochii pe ceva prospătură. Făgădui zestre bună: cincizeci de oi, iar tata - cam cărpănos la fire, dacă e să spun adevărul-adevărat - s-a grăbit să bată palma cu chiaburul cel burdihos, ca un prostovan ce era, zor-nevoie să facă pe ginerica, fără să-şi bată prea tare capul ce casă o să ducă cu farmazoanca de maică-mea, dedată la trai pe vătrai in gospodăria lui Kir Apostolis.
Că târgul acesta n-a fost pe placul maică-mii am aflat-o de timpuriu. Adeseori, după ce-şi lua păhăruţul de ouzo, o auzeam blestemându-l amarnic pe Kir Apostolis, in a cărui ogradă n-a mai călcat niciodată, chiar dacă tata (in prostia lui de scapete) il socotea binefăcătorul familiei noastre.
Eu am ajuns să cred, fiule, că şi căsnicia părinţilor mei, şi naşterea mea au fost de la bun inceput afurisite de Dumnezeu.
La Taina Botezului, pe care am primit-o din mâinile părintelui Makarios, Kir Apostolis a binevoit să spună Crezul in numele meu. Nici nu se putea un naş mai potrivit pentru mine, pe care Dumnezeu m-a alcătuit strâmb din născare şi a vrut să intru in rândul acelor suflete blestemate care nu pot mărturisi Binele decât făptuind Răul.
Nu l-am putut suferi niciodată, iar - o dată pe an, de ziua numelui meu, când tata mă ducea in casa lui Kir Apostolis să sărut mâna binefăcătorului nostru care imi azvârlea cu dispreţ un bănuţ de argint - blestemam in gând ceasul naşterii şi al botezului meu.
……………………………………………………………………………….
Kostas răsufla greu.
Părea că povestirea il istovise peste măsură, continuă totuşi să istoricească, incercând să se impotrivească din răsputeri slăbiciunii ce-l copleşea:
……………………………………………………………………………….
N-am văzut in viaţa mea, fiule, chip de om mai greţos ca cel al lui Kir Apostolis.
Avea nişte ochi mici şi vicleni, de culoarea alunei, adânc infundaţi intr-o pătură de slănină, un nas cârn, cu nările lăbărţate, din care ieşeau smocuri groase de păr, obraji umflaţi ca nişte cimpoaie, spuziţi de o grămadă de bubuliţe, gură mare şi pofticiosă, ce-i lăsa dezgolite gingiile din care creşteau nişte dinţi de mistreţ.
Cele mai inalte garduri din sat erau gardurile lui Kir Apostolis.
Casa lui era plină de sofale adânci, pe care ii plăcea să huzurească zile intregi, imbrăcat in nişte cămăşi lungi de mătase, in timp ce una dintre numeroasele fetişcane care il slugăreau ii freca uşurel tălpile uriaşe. Aşa ne intâmpina totdeauna de ziua numelui meu, când prididea să asculte, cu o strâmbătură de scârbă, vorbele mieroase de mulţumire pe care tata se simţea dator să le spună in vreme ce-i săruta miinile grăsulii, incărcate cu inele de mare preţ.
Pesemne că lui Kir Apostolis ii plăceau peste poate podoabele muiereşti, căci purta tot soiul de lănţuguri şi de brăţări, care nu fac niciodată cinste unui bărbat, iar la urechile lui clăpăuge atârna o pereche de cercei mari de aur, cu pietre roşii de cornalină.
Când imi venea rândul să-i sărut mâna, impins de la spate de braţul şovăielnic al tatii, izul dulceag al parfumurilor de la oraş care se amesteca cu o duhoare stătută de capră mă ducea până in pragul leşinului.
Stăpânul nu-mi vorbea niciodată, dar il iscodea pe tata despre creşterea mea, amintindu-i că părintele care işi cruţă ciomagul nu-şi iubeşte odraslele. Iar când a aflat că aş fi inzestrat cu darul sfinţeniei (asta era pe vremea posturilor cu pâine şi apă şi a flagelărilor) s-a holbat la mine ca la o arătare, mi-a tras câteva bobârnace in creştetul capului şi a bombănit că poate ar trebui să fiu trimis la invăţătură.
Gândul că va trebui să plec la oraş, unde turcul ingăduise puţină şcoală grecească, mi-a ingheţat sângele.
Kir Apostolis porunci să i se aducă o besactea pântecoasă, din care scoase o mână zornăitoare de mărunţiş, spunându-i tatălui meu că ia asupra lui toată cheltuiala invăţăturii.
Nu-l ştiam aşa darnic pe mangaliţa de Kir Apostolis.
Am inceput să urlu ca din gură de şarpe că n-am trebuinţă de nici o şcoală şi de nici o invăţătură, dar tata s-a arătat de neinduplecat. N-ar fi ieşit pentru nimic in lume din vorba şi din porunca Stăpânului.
Va urma