ROMAN SERIAL/ Viaţa lui Kostas Venetis (IV). La Salonic

Autor: Octavian Soviany 28.10.2009
Nu mi-a fost dat insă să fac prea mulţi purici in şcoala din Salonic, unde, vreme de câteva săptămâni, am fost capul tuturor răutăţilor.
Dascălul, un moşneguţ ştirb şi pleşuv, care duhnea a rachiu şi a bătrâneţe, incepuse să-mi ştie de frică. Imi lepădasem pospaiul de smerenie şi, ca un răsad rău ce eram, mă ţineam doar de şotii şi coţcării.
Socoteam că tata mă părăsise şi mă sileam acum, după puterile mele, să-i fac numele de ocară.
Imi găsise loc ieftin de găzduire, intr-o casă plină de pisici jigărite, la o scofâlcită de băbătie pe care trebuia să o slugăresc.
Mă părăsise şi Dumnezeu, aşa că i-am blestemat numele.
Carte nu invăţam mai deloc, fiindcă dascălul nostru căzuse atât de rău in patima suptului, incât nu mai era in stare să ne dea nici o invăţătură. Nu-şi incepea niciodată lecţiile fără clondirul de rachiu la picior şi, după câteva inghiţituri, i se impăienjeneau ochii şi incurca slovele. Altminteri avea o fire blajină, nu ne pedepsea niciodată şi ne lăsa să zburdăm după pofta inimii prin ograda prăfoasă a şcolii, ba chiar şi pe uliţele din apropiere.
Aşa am invăţat să bat mahalalele Salonicului şi să leg prieteşug cu tot felul de haimanale. I-am cunoscut pe cerşetorii din tinda bisericilor, am luat aminte la vicleşugurile coţcarilor, am tras cu ochiul la meşteşugul hoţilor, care erau in stare să fure până şi puiul de sub aripa cloştii, şi toate astea mi-au ţinut loc de gramatică şi de aritmetică. Fiindcă trebuie să ştii, fiule: grecii noştri sunt neintrecuţi in pehlivănii şi inşelăciuni, iar dacă am ajuns să arăt iscusinţă in meseria de scamator, asta se trage şi de la sângele meu grecesc, pe care l-am moştenit de la părinţii mei, odată cu strâmbătatea lor din născare.
Nu putea să se afle şcoală mai bună pentru unul ca mine decât casele de petrecere ale lotrilor, in care mă strecuram cu sfială, incercând să dobândesc cât mai multă invăţătură. Şi o dobândeam lesne, fiindcă aveam minte ageră şi degete iscusite, iar cu vremea măsluiam zarurile la fel de bine ca un coţcar invechit in răutăţi, spre mirarea dascălilor mei de virtute, care imi prooroceau zestre mare de bani şi funie de cânepă la sfârşit.
La şcoală mergeam doar ca să-mi incerc dibăcia degetelor. Furam ca o coţofană: bucăţile de pastramă din trăistuţele tovarăşilor mei de invăţătură dispăreau fără urmă, ca şi bănuţii din chimirul de piele al dascălului, prin care ajunsesem să cotrăbăiesc de parcă m-aş fi indeletnicit de când lumea cu meşteşugul buzunăritului. Toţi mă bănuiau, dar nimeni nu indrăznea să mă invinuiască făţiş, după ce pumnii mei stâlciseră zdravăn câteva mutrişoare nevinovate.
Numai de la bătrâna care mă găzduia nu aveam ce să fur: era săracă lipită pământului.
Imi innodasem agoniseala intr-o batistă şi cheltuiam cu multă zgârcenie. După râvna sfinţeniei, sufeream acum de râvna agonisitului, iar pe cinste nu mai dădeam para chioară.
Ca să-mi sporesc grămăjoara de mărunţiş, am inceput să cerşesc. Nu indrăzneam incă să mă infig la pungile pântecoase ale negustorilor, care mă ispiteau parcă şi mai abitir decât pulpele tari ale maică-mii. Iar bănuţii se adunau greu, căci grecul e din fire avar şi ţine strâns de fiecare jumătate de gologan.
Oamenii Agiei din Salonic mă alungau câteodată cu picioare in cur din locurile mele de cerşetorie.
Singurul meu prieten era una dintre pisicile gazdei: un cotoi galben şi costeliv care venea să se incolăcească noaptea la picioarele mele.
……………………………………………………………………………
Cred că ţinea puţin la mine şi Mamulos, un cerşetor falnic, despre care se şoptea că tâlhărise aprig in tinereţe Egeea, iar tigva lui cheală fusese preţuită de stăpânirea de la Stambul la o mie de lire turceşti. Acum işi făcea vacul in tinda de la Hagi Dimitrios, cea mai mândră biserică din Salonicul nostru plin de biserici frumoase, unde piciorul său de lemn se bucura de mare cinste printre milogii care şi l-au pus staroste.
Mamulos mi-a indrumat primii paşi in meşteşugul cerşetoriei. De la el am invăţat cum să-mi răsucesc miinile şi picioarele, cum să-mi dau dau ochii peste cap şi să fac spume la gură cu ajutorul unei bucăţi de săpun, ca să par apucat de boala copiilor.
Tot de la dânsul am deprins câteva scamatorii mai uşoare, care m-au ajutat să-mi sporesc zestrea de bănişori.
M-a pus de câteva ori să-i aduc la viaţă mădularul neputincios şi, pipăindu-i scula care se intărea greu, am simţit iarăşi fiorii pidosniciei. Il ajutam să se slobozească prin tufişurile ţepoase de la marginea Salonicului şi eram răsplătit pentru asta cu povestea isprăvilor lui cocoşeşti: Mamulos se lăuda că f...se toată Mediterana: de la copilandrele incă necoapte, până la baborniţele de optzeci de ani.
Pretindea chiar că, odată, la Smirna, după ce deşertase mai multe ulcioare de ouzo vârtos, işi vărsase lapţii in gaura unei maimuţe.
Fusese cât pe ce să fie scopit de stăpânul acesteia, un hoţ de mare de la Alger şi scăpase doar punându-şi crăpătura dinapoi la bătaie.
De la Mamulos am aflat despre obiceiurile bărbaţilor celor vechi din Sodoma, cărora le-am moştenit strâmbătatea.
Nu-l lăsam niciodată să mă mozolească, fiindcă gura lui puţea mai abitir decât o latrină. Iar când mi-a dat poruncă să-l sug, l-am părăsit pentru totdeauna.
…………………………………………………………………………….
Pe unul dintre maidanele de la marginea Salonicului se inălţa spânzurătoarea oraşului.
Una din distracţiile mele era să casc ochii la execuţii.
Mamulos imi povestise despre ultima bucurie a spânzuratului, iar ochii mei (care indrăgeau tot ce-i pocit şi scalâmb) nu se mai dezlipeau de pe prohabul acestuia, incercând să desluşească pata de malahie.
Când osânditul incepea să se zbată in aer izbucneam intr-un râs răutăcios, inchipuindu-mi in ştreangul furcii burdihanul mătăhălos al lui Kir Apostolis şi-i uram in gând uşurare plăcută.
Inima mea impietrită (deşi eram incă un puiandru de om) nu mai găsea desfătare decât in fărădelegi.
Intr-o noapte am incercat să spânzur una dintre pisicile gazdei, care mi-a umplut faţa de zgârieturi.
In starea asta m-a găsit tata inştiinţat pe furiş de dascălul de la şcoală despre isprăvile mele. N-am apucat nici măcar să-mi iau comoara agonisită din furtişag şi cerşetorie, care i-a rămas moştenire baborniţei. Eu isprăvisem pentru totdeauna cu invăţătura şi cu statul la Salonic.
……………………………………………………………………………….
Tatăl meu işi lucra livada de măslini cu ajutorul unui argat pe nume Vanghelis. Vanghelis era un bărbat negricios, cu mustaţă mare de palicar, căruia ii râdeau mereu ochii. Pe lângă casa noastră nu se pripăşise de multă vreme. Venise auzind că tata are nevoie de un argat şi bătuseră repede palma: tatăl meu nu s-a arătat zgârcit la simbrie, fiindcă-i plăcuse privirea ageră a lui Vanghelis şi-i preţuise muşchii puternici, ce-i jucau pe sub cămaşa de cânepă.
Vanghelis locuia la marginea livezii, intr-o baracă dărăpănată, pe care o ticsise de colivii prin care zburătăceau tot felul de păsărele: grauri, piţigoi, sticleţi, cinteze, scatii, ciocârlii şi privighetori, pe care argatul tatălui meu izbutea să le prindă cu ajutorul unor capcane iscusite, al căror meşteşug il ştia numai dânsul. Se pricepea de minune să le imite trilurile şi fluierăturile şi, inainte să cad in boala cucerniciei, una dintre puţinele mele plăceri era să-l aud pe Vanghelis ciripind laolaltă cu zburătoarele sale, ca un păsăroi mare şi negricios, cu faţa mereu increţită de zâmbet.
Spre seară, când Vanghelis isprăvea cu treburile lui de argat, băieţii din sat se adunau, cu ingăduinţa tatălui meu, sub bătrânii noştri măslini. Aşezat pe pragul cocioabei sale de scânduri, palicarul cel oacheş se făcea că nu ne bagă in seamă, rupând alene dintr-un caş mare de oaie şi sorbind la răstimpuri dintr-un ulcior cu rachiu. Apoi işi scotea luleaua din buzunar şi pufăia indelung, in timp ce băieţii incepeau să se foiască nerăbdători. Trecea multă vreme până ce Vanghelis se ridica in sfârşit in picioare, işi scutura cioarecii de firimituri şi işi dezvelea la noi dinţii puternici şi albi, ca de fiară sălbatică. Fără să se grăbească, işi aducea pe urmă coliviile de sârmă, pe care se apuca să le stivuiască pe prispa de lut, făcându-ne prieteneşte cu ochiul.
Era un actor innăscut şi pesemne că ar fi scos bani buni in bâlciurile italiene, mai mulţi decât am adunat tu şi cu mine.
Câteva fluierături ascuţite dădeau semnalul de inceput al reprezentaţiei. Se auzea mai intâi cântecul piţigoiului, apoi glasul cintezei şi ciripitul sticleţilor pe care Vanghelis le făcea să se armonizeze ca instrumentele unei orchestre, fluierând ba mai tare, ba mai incet şi trecând de la o tonalitate la alta şi de la un timbru la celălalt. Trilurile privighetorii răsunau spre sfârşit limpede, amestecându-se cu fluierăturile pline de dulceaţă ale lui Vanghelis intr-o potrivire desăvârşită.
Şi nu-ţi ascund că, in vreme ce băieţii il aplaudau fermecaţi pe argatul tatălui meu, pe obrajii mei şiroiau lacrimi amare de pizmă, căci pe vremea aceea ii pizmuiam pe toţi oamenii care dovedeau vreo putere neobişnuită.

Va urma