ROMAN SERIAL/ Viaţa lui Kostas Venetis (IV). La Salonic
Autor:
Octavian Soviany
28.10.2009
Nu mi-a fost dat insă să fac
prea mulţi purici in şcoala din Salonic, unde, vreme de câteva
săptămâni, am fost capul tuturor răutăţilor.
Dascălul, un moşneguţ ştirb
şi pleşuv, care duhnea a rachiu şi a bătrâneţe, incepuse să-mi ştie
de frică. Imi lepădasem pospaiul de smerenie şi, ca un răsad rău ce
eram, mă ţineam doar de şotii şi coţcării.
Socoteam că tata mă părăsise
şi mă sileam acum, după puterile mele, să-i fac numele de
ocară.
Imi găsise loc ieftin de
găzduire, intr-o casă plină de pisici jigărite, la o scofâlcită de
băbătie pe care trebuia să o slugăresc.
Mă părăsise şi Dumnezeu, aşa
că i-am blestemat numele.
Carte nu invăţam mai deloc,
fiindcă dascălul nostru căzuse atât de rău in patima suptului,
incât nu mai era in stare să ne dea nici o invăţătură. Nu-şi
incepea niciodată lecţiile fără clondirul de rachiu la picior şi,
după câteva inghiţituri, i se impăienjeneau ochii şi incurca
slovele. Altminteri avea o fire blajină, nu ne pedepsea niciodată
şi ne lăsa să zburdăm după pofta inimii prin ograda prăfoasă a
şcolii, ba chiar şi pe uliţele din apropiere.
Aşa am invăţat să bat
mahalalele Salonicului şi să leg prieteşug cu tot felul de
haimanale. I-am cunoscut pe cerşetorii din tinda bisericilor, am
luat aminte la vicleşugurile coţcarilor, am tras cu ochiul la
meşteşugul hoţilor, care erau in stare să fure până şi puiul de sub
aripa cloştii, şi toate astea mi-au ţinut loc de gramatică şi de
aritmetică. Fiindcă trebuie să ştii, fiule: grecii noştri sunt
neintrecuţi in pehlivănii şi inşelăciuni, iar dacă am ajuns să arăt
iscusinţă in meseria de scamator, asta se trage şi de la sângele
meu grecesc, pe care l-am moştenit de la părinţii mei, odată cu
strâmbătatea lor din născare.
Nu putea să se afle şcoală
mai bună pentru unul ca mine decât casele de petrecere ale
lotrilor, in care mă strecuram cu sfială, incercând să dobândesc
cât mai multă invăţătură. Şi o dobândeam lesne, fiindcă aveam minte
ageră şi degete iscusite, iar cu vremea măsluiam zarurile la fel de
bine ca un coţcar invechit in răutăţi, spre mirarea dascălilor mei
de virtute, care imi prooroceau zestre mare de bani şi funie de
cânepă la sfârşit.
La şcoală mergeam doar ca
să-mi incerc dibăcia degetelor. Furam ca o coţofană: bucăţile de
pastramă din trăistuţele tovarăşilor mei de invăţătură dispăreau
fără urmă, ca şi bănuţii din chimirul de piele al dascălului, prin
care ajunsesem să cotrăbăiesc de parcă m-aş fi indeletnicit de când
lumea cu meşteşugul buzunăritului. Toţi mă bănuiau, dar nimeni nu
indrăznea să mă invinuiască făţiş, după ce pumnii mei stâlciseră
zdravăn câteva mutrişoare nevinovate.
Numai de la bătrâna care mă
găzduia nu aveam ce să fur: era săracă lipită
pământului.
Imi innodasem agoniseala
intr-o batistă şi cheltuiam cu multă zgârcenie. După râvna
sfinţeniei, sufeream acum de râvna agonisitului, iar pe cinste nu
mai dădeam para chioară.
Ca să-mi sporesc grămăjoara
de mărunţiş, am inceput să cerşesc. Nu indrăzneam incă să mă infig
la pungile pântecoase ale negustorilor, care mă ispiteau parcă şi
mai abitir decât pulpele tari ale maică-mii. Iar bănuţii se adunau
greu, căci grecul e din fire avar şi ţine strâns de fiecare
jumătate de gologan.
Oamenii Agiei din Salonic
mă alungau câteodată cu picioare in cur din locurile mele de
cerşetorie.
Singurul meu prieten era
una dintre pisicile gazdei: un cotoi galben şi costeliv care venea
să se incolăcească noaptea la picioarele mele.
……………………………………………………………………………
Cred că ţinea puţin la mine
şi Mamulos, un cerşetor falnic, despre care se şoptea că tâlhărise
aprig in tinereţe Egeea, iar tigva lui cheală fusese preţuită de
stăpânirea de la Stambul la o mie de lire turceşti. Acum işi făcea
vacul in tinda de la Hagi Dimitrios, cea mai mândră biserică din
Salonicul nostru plin de biserici frumoase, unde piciorul său de
lemn se bucura de mare cinste printre milogii care şi l-au pus
staroste.
Mamulos mi-a indrumat
primii paşi in meşteşugul cerşetoriei. De la el am invăţat cum
să-mi răsucesc miinile şi picioarele, cum să-mi dau dau ochii peste
cap şi să fac spume la gură cu ajutorul unei bucăţi de săpun, ca să
par apucat de boala copiilor.
Tot de la dânsul am deprins
câteva scamatorii mai uşoare, care m-au ajutat să-mi sporesc
zestrea de bănişori.
M-a pus de câteva ori să-i
aduc la viaţă mădularul neputincios şi, pipăindu-i scula care se
intărea greu, am simţit iarăşi fiorii pidosniciei. Il ajutam să se
slobozească prin tufişurile ţepoase de la marginea Salonicului şi
eram răsplătit pentru asta cu povestea isprăvilor lui cocoşeşti:
Mamulos se lăuda că f...se toată Mediterana: de la copilandrele
incă necoapte, până la baborniţele de optzeci de ani.
Pretindea chiar că, odată,
la Smirna, după ce deşertase mai multe ulcioare de ouzo
vârtos, işi vărsase lapţii in gaura unei maimuţe.
Fusese cât pe ce să fie
scopit de stăpânul acesteia, un hoţ de mare de la Alger şi scăpase
doar punându-şi crăpătura dinapoi la bătaie.
De la Mamulos am aflat
despre obiceiurile bărbaţilor celor vechi din Sodoma, cărora le-am
moştenit strâmbătatea.
Nu-l lăsam niciodată să mă
mozolească, fiindcă gura lui puţea mai abitir decât o latrină. Iar
când mi-a dat poruncă să-l sug, l-am părăsit pentru
totdeauna.
…………………………………………………………………………….
Pe unul dintre maidanele de
la marginea Salonicului se inălţa spânzurătoarea oraşului.
Una din distracţiile mele
era să casc ochii la execuţii.
Mamulos imi povestise despre
ultima bucurie a spânzuratului, iar ochii mei (care indrăgeau tot
ce-i pocit şi scalâmb) nu se mai dezlipeau de pe prohabul acestuia,
incercând să desluşească pata de malahie.
Când osânditul incepea să se
zbată in aer izbucneam intr-un râs răutăcios, inchipuindu-mi in
ştreangul furcii burdihanul mătăhălos al lui Kir Apostolis şi-i
uram in gând uşurare plăcută.
Inima mea impietrită (deşi
eram incă un puiandru de om) nu mai găsea desfătare decât in
fărădelegi.
Intr-o noapte am incercat
să spânzur una dintre pisicile gazdei, care mi-a umplut faţa de
zgârieturi.
In starea asta m-a găsit
tata inştiinţat pe furiş de dascălul de la şcoală despre isprăvile
mele. N-am apucat nici măcar să-mi iau comoara agonisită din
furtişag şi cerşetorie, care i-a rămas moştenire baborniţei. Eu
isprăvisem pentru totdeauna cu invăţătura şi cu statul la
Salonic.
……………………………………………………………………………….
Tatăl meu işi lucra livada
de măslini cu ajutorul unui argat pe nume Vanghelis. Vanghelis era
un bărbat negricios, cu mustaţă mare de palicar, căruia ii râdeau
mereu ochii. Pe lângă casa noastră nu se pripăşise de multă vreme.
Venise auzind că tata are nevoie de un argat şi bătuseră repede
palma: tatăl meu nu s-a arătat zgârcit la simbrie, fiindcă-i
plăcuse privirea ageră a lui Vanghelis şi-i preţuise muşchii
puternici, ce-i jucau pe sub cămaşa de cânepă.
Vanghelis locuia la
marginea livezii, intr-o baracă dărăpănată, pe care o ticsise de
colivii prin care zburătăceau tot felul de păsărele: grauri,
piţigoi, sticleţi, cinteze, scatii, ciocârlii şi privighetori, pe
care argatul tatălui meu izbutea să le prindă cu ajutorul unor
capcane iscusite, al căror meşteşug il ştia numai dânsul. Se
pricepea de minune să le imite trilurile şi fluierăturile şi,
inainte să cad in boala cucerniciei, una dintre puţinele mele
plăceri era să-l aud pe Vanghelis ciripind laolaltă cu zburătoarele
sale, ca un păsăroi mare şi negricios, cu faţa mereu increţită de
zâmbet.
Spre seară, când Vanghelis
isprăvea cu treburile lui de argat, băieţii din sat se adunau, cu
ingăduinţa tatălui meu, sub bătrânii noştri măslini. Aşezat pe
pragul cocioabei sale de scânduri, palicarul cel oacheş se făcea că
nu ne bagă in seamă, rupând alene dintr-un caş mare de oaie şi
sorbind la răstimpuri dintr-un ulcior cu rachiu. Apoi işi scotea
luleaua din buzunar şi pufăia indelung, in timp ce băieţii incepeau
să se foiască nerăbdători. Trecea multă vreme până ce Vanghelis se
ridica in sfârşit in picioare, işi scutura cioarecii de firimituri
şi işi dezvelea la noi dinţii puternici şi albi, ca de fiară
sălbatică. Fără să se grăbească, işi aducea pe urmă coliviile de
sârmă, pe care se apuca să le stivuiască pe prispa de lut,
făcându-ne prieteneşte cu ochiul.
Era un actor innăscut şi
pesemne că ar fi scos bani buni in bâlciurile italiene, mai mulţi
decât am adunat tu şi cu mine.
Câteva fluierături ascuţite
dădeau semnalul de inceput al reprezentaţiei. Se auzea mai intâi
cântecul piţigoiului, apoi glasul cintezei şi ciripitul sticleţilor
pe care Vanghelis le făcea să se armonizeze ca instrumentele unei
orchestre, fluierând ba mai tare, ba mai incet şi trecând de la o
tonalitate la alta şi de la un timbru la celălalt. Trilurile
privighetorii răsunau spre sfârşit limpede, amestecându-se cu
fluierăturile pline de dulceaţă ale lui Vanghelis intr-o potrivire
desăvârşită.
Şi nu-ţi ascund că, in vreme
ce băieţii il aplaudau fermecaţi pe argatul tatălui meu, pe obrajii
mei şiroiau lacrimi amare de pizmă, căci pe vremea aceea ii
pizmuiam pe toţi oamenii care dovedeau vreo putere
neobişnuită.
Va urma