FOILETON/ Ura (I). O sinucidere anunţată

Săptămina aceea a fost teribilă. Şi nu doar săptămina, ci tot restul verii. Insă in săptămina aceea, după umilinţa predării fără lupte cu ăia de la Zet, s-au petrecut două lucruri atit de rare, incit lumea pină şi azi vorbeşte despre ele. Nu toată lumea, desigur, ci doar aceia care au prins faptele, au fost acolo şi le-au rămas pe retină. Unul e mai banal, insă al doilea e atit de năucitor, incit să aibă loc oriunde in lume, din New York şi pină-n Patagonia, ar lăsa pe oricine cu gura căscată, fiindcă practic e imposibil să se intimple. Sau are loc o dată la zece milioane de cazuri. E posibil, nu?, să stai in bucătărie liniştit, dimineaţa, cu o cafea in faţă şi deodată, hop!, să-ţi intre un avion pe geam. Are loc foarte rar, nu?, dar e posibil, ştim.

Datorită celor două evenimente, blocul nostru a devenit celebru in cartier. Toţi ştiau unde e D7. Si nu doar in cartier. Toată ţara a aflat de blocul D7. Lucrurile acelea să se fi petrecut astăzi, deveneau din secunda doi ştiri pe CNN, subiect de reportaje, cărţi, documentare şi seriale pe Discovery.

Pină şi probabilitatea ca două astfel de lucruri să se intimple e unică.

Să zicem că-ţi intră un avion in bucătărie. Bun. Extrem de rar, dar a mai avut loc prin lume, nu? A mai avut loc. O.K. Cind insă după ce-ţi intră un avion in bucătărie luni, să zicem, şi produce distrugeri: iţi sparge ceaşca de cafea... te omoară... mai omoară şi pe alţii... face o gaură in clădire prin care se vede dincolo... după toate astea, ce-ar fi ca joi (sau vineri) un terorist beat să pună o bombă in exact acelaşi bloc? Aşa, de nebun. Ca să se distreze. Fiindcă ii plac exploziile. A văzut la televizor că in blocul ăla a intrat un avion şi s-a gindit: băi, da' o bombă, ceva, nu le-a trebui ăstora? N-am nimic cu ei, nu-i cunosc, nici nu mă interesează cine sint, nu revendic nimic, n-am nici o pretenţie... doar că mi-a plăcut ideea: hai să le pun o bombă ăstora din blocul cu avionul! Că deja sint obişnuiţi. S-au antrenat. Au experienţă. Şi ca să nu se plictisească, hop şi eu cu bomba! N-ar fi amuzant? N-am ride pină am cădea pe spate? Nu ne-am distra? Ba da. Atunci, hai s-o facem.

Chiar aşa s-au petrecut lucrurile cu blocul nostru.

Era foarte cald. Noaptea dormeam cu geamurile deschise şi ne ciuruiau ţinţarii. Ziua umblam cu limba pe umăr şi ne adunam mai mult in spate unde era umbră, sub geamurile surorilor Acutunoaie. Dimineţile bineinţeles că ieşeau fraţii Matran cu mingea, jucam noi ce jucam, insă pe la zece, zece şi ceva, cum il vedeam pe Păstorel cu bicicleta, cum o tuleam in spate şi continuam acolo sau plecam la Ciric să facem o baie.

Căldura aproape sufoca oraşul. Asfaltul frigea şi ni se lipea de tenişi. Deschideam gura şi inghiţeam flăcări. Iarba ingălbenise. Copacii stăteau cu frunzele pleoştite. Florile mureau. Pină şi fluturii dispăruseră.

Căscam ochii către cer şi nu vedeam nici un nor. Albastru senin şi soarele acela alb infipt ca un nasture de foc pe cearşaful necuprinderii. Vedeam in schimb multe planoare. Urmăream cite un avion, de care era prins un planor, şi voiam să surprindem fix momentul cind planorul se desprinde şi incepe să plutească de unul singur. Număram paraşutiştii care sar. Odată am văzut cu toţii cum unuia nu i se desface paraşuta şi cum cade ca glonţul spre pămint. S-a făcut praf pe naiba ştie unde, la mulţi kilometri de noi. Ne intrebam cit de nebun trebuie să fii ca să faci aşa ceva.

- Băi, zicea unul, n-a avut paraşuta de rezervă. Cu paraşuta de rezervă nu te doare capu'. Sari frumuşel, pac-pac, admiri peisajul, e plăcut, răcoare... sport şi energie...

- Sport şi energie in groapă, zicea altul, cind toarnă ăia pămint peste tine...

- Băi, a fost un accident că nu i s-a deschis paraşuta...

- Da, şi accidentu' ţi se intimplă ţie. Tu mori. Crezi că ăla de-a mierlit-o s-a gindit că el va fi mortu'? Nu s-a gindit...

- Mamă, ce-o fi fost in sufletul lui cind cădea...

- Băi, la viteza aia, mori din aer! De pămint, jos, se izbeşte doar hoitu', că tu eşti bine mersi, mort de mult... Nu simţi nimic...

- Da, da' pină să nu mai simţi, cum e? Că poate aveai intilnire cu gagica, erai pus pe treabă, nu?, şi, dintr-o dată, toate se duc dracului şi tu odată cu ele...

- Băi... se intimplă rar să cadă unu'... Aşa poţi să te impiedici şi de scări... Cazi, te loveşti la cap şi gata...

- Scările sint pe pămint... băi... nu plutesc prin cer. Aici, pe pămint, mai ai o şansă... Acolo in aer, nici una...

- Da, băi... Şi să mori pe căldura asta e nasol... Puţi... iţi sar maţele intr-o parte, capul intr-o parte... te-adună cu făraşul...

- Il ia mă-sa rece cu făraşul! Il stringe cu mătura!

Iar aici izbucneam cu toţii in ris. Paraşutiştii erau nebuni, ce mai incoace-incolo: nişte extravaganţi care se credeau şmecheri, să aibă şi ei ce povesti fetiţelor naive...

Lulu insă afirma că el ar sări. Da' Lulu avea antecedente: soţul soră-sii era cascador şi şofer de raliuri. Apărea din cind in cind in faţa blocului o Dacie 1100 modificată, vopsită in toate culorile lumii, cu inscripţii străine pe ea. Răgea maşinuţa aceea de spuneai că-i tractor. Cumnatu-său cobora imbrăcat intr-un costum de piele, cu mănuşi negre pe miini şi cască pe cap. Era vedetă. Plus că şi vina. Mergea după iepuri şi-i impuşca. La Lulu am văzut prima oară cum arată un iepure de cimp mort şi am mincat carne de mistreţ. De mistreţ veritabil: neagră şi tare, cam aţoasă şi ciudată la gust, abia am putut-o mesteca. Să nu fi fost de mistreţ o scuipam cit ai zice peşte, dar aşa...

Lulu povestea că o dată a luat cumnatu-său o curbă atit de tare, că s-a dat peste cap. Că erau să cadă intr-o prăpastie. Că s-au trezit cu un biciclist pe capotă.

Chestia e că Lulu singur ar fi sărit. Şi nebunul de Vasilică (de la doi) zicea că ar fi sărit, dar nimeni nu-l lua in serios. Vasilică spunea orice numai să ne contrarieze şi să-l băgăm in seamă. Cind discutam intre noi ce-o să facem cind o să fim mari şi unu' spunea ceva (doctor, profesor, şofer), altul altceva, altul altceva, la sfirşit ateriza Vasilică şi o trintea: eu am să mă fac poet, zicea.

Ne venea, pe cuvint, să-l luăm la bătaie.

- Ce poet, băi, puţă? se supăra Puiu. Ce, te crezi Coşbuc... Eminescu... Arghezi...?

- Coşbuc, nu, zicea Vasilică. E un poet slab Coşbuc.

- Slab?! se supăra Puiu. Slab?! L-ai măsurat tu şi-ai văzut că-i slab? Coşbuc se studiază la şcoală, băi...! "Noi vrem pămint"... "Mama"... şi altele...

- S-o fi studiind, zicea Vasilică, dar degeaba. Tot fără valoare rămine...

- Da, că ştii tu ce e valoarea... Băiii... dacă nu era valoros, nu-l invăţam noi la şcoală... Te-am fi citit pe tine... sau pe altul... Ce să-ţi zic: poetul Vasilică de la scara C, etajul doi, apartamentul... cincisprezece!

- Paisprezece, zicea Vasilică. Şi nu aşa o să scrie pe cărţi, ci Vasile Oroveanu...

- Să mori tu! zicea Nelu.

- Să mor eu! zicea Vasilică.

- Ăsta-i timpit! exclama Puiu. Se jură pe orice. Să-ţi moară ţie mama-n chinuri dacă nu devii... poet? Zi: să-mi moară mie mama-n chinuri dacă nu devin poet! Hai, zi, să vedem...

Vasilică nu răspunse imediat. Vedeam că se gindeşte şi vrea să scoată una "tare". Toţi aşteptam răspunsul, fiindcă nimeni nu s-ar fi jurat pe mama lui, hodoronc-tronc, pentru ceva ce urma să se intimple in viitor.

- Las-o pe mama, zise Vasilică. Mama nu-i implicată. Insă eu chiar am să mor dacă nu devin ceea ce eu cred că sint şi că merit să fiu...

- Aaaa, nu se jură, spuse Luci dezamăgit.

- N-a inţeles nimic din ce-a zis. Ce-a zis? intrebă Corneluş.

- A făcut gargară, zise Lulu dispreţuitor.

- E laş! E laş! ţipă şi Puiu. Intii spune ceva şi după aia o schimbă... Vasilică de la doi - poetul...

- Păi, şi noi sintem proşti că il ascultăm... spuse Nelu.

- N-aţi inţeles, spuse Vasilică. Şi dacă vreţi să mă jur, uite, mă jur: dacă pină la 18 ani nu scot măcar o carte de versuri, mă sinucid! Să mor eu! In chinuri!

Aoleu, măiculiţă! Parcă dintr-o dată s-a lăsat gerul printre noi. Timp de o secundă- două, măcar, am uitat să respirăm. Nimeni, niciodată, nu spusese un astfel de lucru in blocul nostru. A te sinucide inseamnă a-ţi lua singur viaţa. Tatăl unui băiat de la F5 o făcuse cu "verde de Paris". Şi-a turnat in vin, apoi a băut. Ca să nu fie dubii, a lăsat şi o scrisoare de adio, ceva cu iertaţi-mă, nu e nimeni vinovat şi aşa mai departe. Il ştiam oarecum din vedere, fiindcă stătea cu trei blocuri mai jos decit blocul nostru, iar fii-su invăţa tot la Generală 62, unde eram şi noi. Dar ăla era om mare, după cum spuneam noi, adult, adică, iar oamenii mari, da, se pot sinucide. Oamenii mari fumează... se imbată... merg la serviciu... joacă table... işi bat copiii... conduc maşini... Oamenii mari pot face aproape orice: chiar şi să se sinucidă. Dar noi eram nişte puşti: unii de zece, alţii de 12, alţii de 14... Vasilică de la patru avea 16, Conj tot 16, la fel şi Laurenţiu, iar mai mari aproape nu existau... Fratele lui Claudiu era student, Edi lucra, Costel tăia frunze la ciini, vreo doi plecaseră in armată şi cam atit.

Măiculiţă, dar pină la 18 ani puteai număra anii... şi-ţi ieşeau foarte puţini... Mai mulţi am simţit un fior rece pe şira spinării: aoleu, devenim majori! S-a zis cu distracţia. Şcoli... servicii, poate... probleme... chestii...

Ne uitam la Vasilică al nostru ca la o stafie. Parcă apropiase timpul. Parcă smulsese hainele de pe noi şi ne lăsase in pielea goală.

Pe bune, că ne venea să-l batem!

- Te sinucizi tu un căcat, a zis Puiu primul, după ce şi-a revenit din uluială. Nici nu ştii ce-i aia!

- Mănincă rahat, a zis şi Lulu, adresindu-se tuturor.

- Se laudă, a adăugat Nelu, apoi a scuipat in iarbă.

- E prost, băi, a spus şi Claudiu. Vorbeşte gura fără el. Mănincă rahat cu polonicu'!

Toţi am devenit foarte zgomotoşi. L-au făcut pe Vasilică albie de porci: idiotul dracului, voia să ne strice vacanţa? Să ne aducă aminte că mai avem puţin şi gata, se stringe funia? Ce, nu ştiam şi noi? Deja părinţii ne frecau la cap cu meditaţii, cu lecturi obligatorii, ne puneau să citim şi strecurau aşa, din cind in cind, cite-un cui veninos: la ce liceu dai...? te-ai gindit...? ce ţi-ar plăcea să faci...?, pe un ton aparent neglijent, să nu sperie sălbăticiunea care incă se crede copil.

- Nu glumesc, a spus Vasilică după ce furtuna s-a mai potolit. Chiar am să mă sinucid.

- La 18 ani fix? intrebă Puiu. Fii atent, că ştiu cind eşti născut!

- Cind e? se agita Corneluş. Vreau să fiu şi eu atent...

- Pe 18 mai, spuse Vasilică.

- Exact, mirii Puiu. D'aia ţineam şi eu minte.

- Dacă nu devii poet, spuse Lulu.

- Nu, spuse Vasilică.

- Ce nu? Care nu? se supără Lulu. Băi, tu vrei să ne prosteşti in faţă? Hai, că mă enervezi! Şi poate-ţi f... una-n gură de-ţi piere cheful! N-ai zis tu mai-'nainte că dacă nu devii poet pină la 18 ani te sinucizi? Pe 18 mai, fix?

- Nu, spuse Vasilică. Eu am zis că dacă la 18 ani nu scot măcar o carte, mă sinucid. Măcar o carte. Aşa am zis.

- Păi, du-te acasă, nene, şi apucă-te de treabă! interveni şi Luci "la mişto". Hai, că eu imi potrivesc deja ceasul! Zoli, cit e ora?

- Două fără zece, spune Zoli prompt.

- Bun. Două fără zece. peste... patru ani, nu?, cam aşa... vreau să citesc cartea! Hai, marş acasă şi scrie! Timpul trece, să ştii: tic-tac, tic-tac, tic-tac...

Vasilică nu se urni din loc. Parcă indemnul "la mişto" al lui Lucian nici nu i-ar fi fost adresat. Dădea impresia că n-a auzit ce i-a spus Luci. Parcă se inşurubase in asfalt.

- Staţi aşa! strigă Lulu. Ăsta ne trage clapa! Ce să-ţi facem dacă nu te sinucizi?

Hopa! Avea dreptate Lulu. Vasilică trebuia pedepsit dacă ne trăgea clapa. Plus că se şi jurase! Nu mergea aşa. Nu eram noi chiar proştii proştilor.

- Păi... se gindi Vasilică, puteţi să nu veniţi la inmormintarea mea... Şiii... cind mai mergeţi la Ciric, să-mi scuipaţi pe cruce!

Ne-au ieşit ochii din cap ca la melc. Băi, da' Vasilică le spunea, nu glumă! Inmormintare...! Să-mi scuipaţi crucea...! De unde le scotea, domnule? Discutam şi noi aşa, ca intre băieţi, şi uite unde s-a ajuns! Eram terminaţi de uimire.

Atunci Zbarnea a venit din spate, s-a uitat la el două-trei secunde fără să spună nimic, apoi buf!, i-a tras un cap in gură. Vasilică n-a căzut imediat. A făcut ochii mari, s-a albit la faţă cu tot singele acela care-i ţişnea din nas şi a bolborosit.

- De... ce?

Zbarnea nu i-a răspuns. Nici nu ne-aşteptam. După moartea lui frate-său, devenise foarte tăcut. Renunţase chiar şi la şcoală. Lucra impreună cu taică-său pe nişte şantiere de construcţii, ii crescuse barbă şi se făcuse ditamai. Era printre cei mai solizi din bloc. Avea o surioară acum, de unu sau doi, şi mereu o plimba pe afară. Fiindcă arăta ca un bărbat, cu părul şi barba aia, cei care nu-l cunoşteau credeau că aia mică e fiică-sa. Ne cam intimida Zbarnea. Deşi aveam aproape aceeaşi virstă, nu mai semăna cu unul de-ai noştri. Purta pantaloni lungi, se bărbierea, fusese văzut cu tipe... fuma, taică-său ii dădea voie să bea bere... era din alt regn, cum ar veni.