CULTURA ORASULUI / O marturisire invidioasa

Am coborat la metrou in Piata Victoriei. Prima faza a fost ca am facut blatul. Mai exact, mi s-a cerut sa fac blatul. N-aveam cartela, iar la ghiseu nu era nimeni. In schimb, portile erau pazite de un badigard. Am intrebat: "Doamna…?", aratand spre locul in care consideram eu ca ar trebui sa se afle o doamna. Paznicul mi-a raspuns cu o intrebare mirata: "N-aveti cartela!?" Am bagat capul in pamant si am recunoscut spasit ca nu, n-am. Atunci, omul mi-aratat portile de iesire: "Treceti pe-acolo!" Adica sa intru pe un' se iese. M-am conformat cuminte. Ceea ce nu e tocmai usor, ca barele alea se invart in sens invers, spre tine, drept care trebuie sa le incaleci. Ca sa nu mai spun ca tocmai venise un tren si lumea se bulucea sa iasa pe-acolo pe unde eu ma buluceam sa intru. Oare ce-or fi gandit despre mine!? (Cel mai probabil nimic - am tot mai multe semne ca nimeni nu mai gandeste nimic despre nimeni, ai putea sa reciti "Iliada" in strada si lumea ar trece fara sa se uite. Daca ti-ai taia venele, dac-ar fi cu sange, atunci, da!, s-ar opri cu priviri pofticioase. Era o paranteza).
Dupa efractie, m-am indreptat spre un scaun liber. Primul era la vreo zece metri si se afla langa o tanara nu tocmai urata care, in timp ce ma apropiam de ea, ma privea zambind. Aproape ca m-am intimidat. Cand am ajuns la doi metri de ea, continuand sa ma priveasca, a spus limpede: "Ete, cacat!"
Am incremenit. Din fericire, dupa doar o secunda a smucit capul in dreapta si a zis: "Asa face el, parca tu nu stii!" Atunci am rasuflat usurat, intelegand ca vorbeste la telefon printr-un wireless care continua sa nu se vada. Cacatul nu-mi era adresat, slava Domnului.
Nu e, fireste, prima data cand ma lovesc de fenomen. Nu o data mi s-a intamplat ca un tip care mergea langa mine in tacere sa cuvante brusc, eventual pe un ton ridicat, facand inima sa-mi sara din piept. Dupa cum am privit ingrijorat si putin speriat, in destule randuri, oameni care gesticuleaza larg pe strada, certandu-se cu intelocutori nevazuti. Si m-am gandit: daca un contemporan a calatorit vreodata in Evul Mediu, dotat cu astfel de aparatura (si cu astfel de apucaturi, ca aparatura singura, saraca, nu naste impresii socante), nu-i de mirare ca a cunoscut o asemenea voga obsesia oamenilor posedati de diavol si hartuiti de dracusori.
In acelasi timp, nu m-am lamurit pana azi - privind siderat si la soferii care nu doar circula vorbind la telefon fara wirless, dar mai si fac manevre periculoase cu o singura mana - cat de spectaculoasa trebuie sa viata unuia care nu poate astepta cateva minute (macar pana la urmatorul ambuteiaj, ca nu ducem lipsa) ca sa vorbeasca. Io, cu trei copii si cinci joburi care, impreuna, carpesc de-un venit decent, n-am vorbit niciodata la telefon mai mult de zece minute pe zi. Sunt de-a dreptul invidios pe cei care au o viata mult mai bogata.
La telefon, cel putin.

tczarojanu@yahoo.com

TUDOR CALIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit sectia de Informatica a Facultatii de Matematica, Universitatea Bucuresti, cu lucrarea de licenta "O privire matematica asupra piesei «Romeo si Julieta»", publicata ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani in informatica, pe toate sistemele de calcul si in toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucreaza in presa: cotidian, saptamanal, lunar, agentie de stiri, radio, TV. A debutat editorial cu volumul de proza scurta "Viata ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viata lui Corneliu Coposu" (1996, editia a doua 2005), romanele "Reluare cu incetinitorul" (1997) si "Sfarsitul lumii" (2005), culegerea de proza scurta "Copiii asfaltului" (2007). In prezent lucreaza in TVR, fiind realizatorul talk-show-ului "In spatele usilor deschise", si este colaborator permanent al Ziarului de duminica, Revista Flacara si Radio Romania Cultural.