AVANPREMIERA / Cele doua Mantulese

Autor: Andreea Rasuceanu 10.11.2009




Andreea Rasuceanu este doctorand al Centrului de Excelenta in Studiul Imaginii (CESI). A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti si masteratul "Teoria si practica imaginii". A publicat cronica literara si studii de specialitate in reviste precum Convorbiri literare, Viata Romaneasca, Observator cultural, Idei in dialog, Timpul, Familia, Adevarul literar si artistic etc. A semnat traducerile mai multor carti din limba engleza si a fost redactor la Editura Humanitas. In prezent scrie cronica de carte la revista Observator cultural.
Cartea de fata a fost conceputa initial ca o dubla istorie a strazii Mantuleasa: cea reala, bazata pe studiul documentelor de arhiva, si cea fictionala, pe urmele prozelor scurte ale lui Mircea Eliade. Treptat, cele doua parti ale lucrarii au castigat considerabil in dimensiune, devenind cate o carte in sine. Volumul de fata dubleaza informatia istorica cu elemente de atmosfera, studiul fiind unul de istorie a mentalitatilor, de sondare a moravurilor, ce mizeaza totodata pe amanunte de epoca, in incercarea de a recrea atmosfera de veac XVIII.
Multa vreme, cine citea Pe strada Mantuleasa era mirat de banalitatea strazii bucurestene cu acelasi nume: fictiunea eliadesca parea a se fi iscat din nimic. Andreea Rasuceanu urmarind, dimpotriva, istoria strazii in documente, a descoperit personaje uluitor de vii, colcaind de patimi, vise si ispite. Cartea ei rastoarna vechiul raport dintre istorie si roman, realitate si imaginatie: prima devine mai stranie decat a doua. Semnele destinelor, cautate de Mircea Eliade, au fost scrise dintotdeauna in ochii si trupurile locuitorilor strazii. Farama, unul dintre ei, a intalnit-o pe Andreea Rasuceanu intr-o dupa amiaza pe o banca si i-a spus povestea "celor doua Mantulese", pe care uitase s-o sopteasca lui Eliade. (Sorin Alexandrescu)
Despre cei ce asculta pe sub ferestrele altora si alte cateva particularitati - Biserica Mantuleasa
Construita in prima parte a veacului al XVIII‑lea, Biserica Mantuleasa se incadreaza intr‑o tipologie specifica Tarii Romanesti, cu unele elemente inedite, ce merita supuse unei analize mai detaliate. O parte din pictura pridvorului, o reprezentare a Parusiei ce cuprinde ilustrari ale animalelor prezente in Fiziologul sau Bestiarul romanesc, se cere cu precadere analizata, in incercarea de a‑i decripta semnificatiile, la fel ca si anumite modele vegetale, de asemenea specifice stilului de pictura murala valah de secol XVIII. Din pacate, o imagine a ctitorilor acestei biserici, fie a celor doua cumnate, Stanca si Maria, fie a Stancai si a sotului ei, Mantul cupetul, nu exista (cateva biserici unde se mai pot vedea astfel de fresce sunt biserica Icoanei, Stavropoleos sau Kretzulescu). Exista, in schimb, pe peretele interior din dreapta, o imagine a doua femei aflate in fata unei sfinte (iarasi din pacate, o buna bucata din pictura lipseste, neputandu‑se identifica despre ce sfanta este vorba), care, desi nu se afla in ipostaza gestuala obisnuita a ctitorului ce aduce o danie, ar putea fi o imortalizare discreta a celor doua femei ctitore ale bisericii - in epoca medievala intalnim acest obicei, ca zugravul, uneori chiar ctitorul lacasului sa‑si imprumute chipul vreunuia din personajele pictate in pronaos. A. Paleolog vorbeste despre faptul ca sibilele de pe pictura exterioara a bisericilor de la Horezu, Scornicesti‑Tatarai si Rajletu‑Govora sunt un alter‑ego al ctitorilor lacaselor (negustori la Horezu, mosneni la celelalte doua). Suferind aceasta deplasare semantica, imaginile se reconfigureaza - sibilele isi pierd din hieratism si din aerul de puritate monahala si sunt invesmantate precum jupanitele de la oras: intr‑o combinatie de port oriental cu influente occidentale. Sibilele‑femei de mosneni au straie populare. Aceste figuri feminine par sa instituie un ideal de feminitate moderna romaneasca, dar si un model social.
Intre cele doua femei imortalizate pe peretele de la Mantuleasa pare sa existe o diferenta de varsta, ele sunt asezate una in fata celeilalte, prima fiind invesmantata in verde si aratand mai tanara decat cea care o secondeaza, cu un aer protector. Indiferent daca cele doua cumnate si‑au strecurat cu subtilitate portretele sub chipul celor doua femei din pictura sau nu, putem lansa ipoteza ca doua negustorese bogate, boieroaice cu mosii in apropierea Bucurestilor, ce au hotarat a se trece amandoua pe pisania bisericii incepute de bietul Mantu cupetul, ar fi dorit sa ramana in Istorie si astfel intiparite intr‑o fresca ce ar fi dainuit veacuri de‑a randul…
Biserica Mantuleasa pare sa se inrudeasca, din punct de vedere al picturii exterioare (odinioara toti peretii bisericii erau pictati, astazi nu se mai pastreaza decat pictura din pridvor, si aceasta partial), cu lacase precum Stavropoleos, Kretzulescu (din Bucuresti) sau Pietrosita (Dambovita), Biserica Mare din Caineni (Valcea), manastirea Hurez. Cu bisericile bucurestene, Mantuleasa are in comun elementele vegetale, arabescuri complicate de frunze de acant stilizate, iar cu biserica Kretzulescu o serie de animale prezente in ilustrarea Judecatii de Apoi din pridvor. Si cu celelalte biserici amintite exista similitudini legate de elementele decorative exterioare; o imagine rar intalnita in pictura murala medievala o reprezinta hora domnitelor, prezenta atat la Mantuleasa, cat si la Kretzulescu (aici chiar de doua ori, dar detaliile sunt mai putin vizibile, pictura fiind destul de stearsa), dar si la manastirea Hurez. Hora in care sunt prinse domnitele este o ilustrare a Psalmului 149, care vorbeste despre slavirea lui Dumnezeu cu "tobe si arfe". Imaginile horelor de la Kretzulescu si Mantuleasa prezinta anumite particularitati, legate de straiul dantuitoarelor si de instrumentele la care canta acestea (la Mantuleasa e vorba despre toba, harfa si un instrument de suflat, la Kretzulescu de unul cu coarde). In hora de la Mantuleasa pictura este atent elaborata, sunt vizibile detalii precum sirurile de margaritar de la gatul dansatoarelor, cerceii si impletitura complicata a parului, cingatorile brodate cu modele diverse si nasturii pretiosi. Vesmintele sunt cele din matase vargata, specifice epocii. De asemenea, unul dintre muzicanti, cel cu harfa, are in picioare o pereche de iminei, din cei cu varful intors, si poarta un caftan lung, stacojiu, cu ample falduri. Fresca de la Kretzulescu este aproape stearsa, cu greu mai putandu‑se distinge siluetele domnitelor prinse in hora.
Cromatica motivelor vegetale prezente la Biserica Mantuleasa este una calda, predominand rosul si albastrul. Vrejuri de acanta, cu frunze mari, ondulate, impodobesc braurile decorative, aflate inca la mare pret in epoca, dupa jumatatea veacului elementele decorative cazand in subsidiar. Desi ne aflam intr‑un moment din istoria artei in care notiunea de "frumos" nu a intrat inca in constientul artistului, totusi o anumita grija pentru aspectul estetic al picturii exista - imaginile sunt povesti ce se infatiseaza judecatii privirii, asa incat, ca si in cazul discursului narativ, limbajul lor trebuie sa fie unul atragator. Aspectul estetic e dublat de cel al semnificatiei, caci fiecare element prezent intr‑un complex de imagini are o coerenta anume, atat proprie, cat si contextuala. Decoratiunile de sorginte vegetala vin sa sustina simbolic ansamblurile de sens, la fel cum rama poate continua tabloul, fie ca este vorba de brauri de piatra sculptata sau de motive florale pictate. A. Paleolog identifica drept sursa de inspiratie pentru o intreaga familie de lacasuri de cult bucurestene (dar si din alte zone ale tarii Romanesti) biserica Stavropoleos, din 1724, ctitoria epirotului Ioanichie, unde elementul vegetal se afla intr‑o perfecta continuare a portretelor de sfinti si a scenelor biblice. De asemenea, biserica de la Pietrosita, Dambovita (motivul vegetal de la Mantuleasa este intocmai cu cel de aici) conserva cel mai bine stilul de la Stavropoleos, iar daca privim peretii exteriori (a caror pictura s‑a pastrat in mod miraculos), ne putem imagina cum trebuie sa fi aratat exteriorul de la Biserica Mantuleasa. Pe stalpii pridvorului regasim la ctitoria Mantilor vrejuri de vita de vie pe care odihnesc corbi negri; vita de vie, insemn al invierii, e dublata de simbolul sufletelor de calugari (ipoteza ca biserica sa fi fost chiar metocul manastirii Caldarusani revine, vezi mai sus; stim, de asemenea, ca in curtea Bisericii Mantuleasa s‑au aflat patru chilii calugaresti).
Biserica Mantuleasa este pictata in zorii veacului al XVIII‑lea de catre zugravii Iane si Bratu, cel din urma fiind poate ucenicul, dar fresca avariata nu ne‑a permis sa deslusim un eventual portret al acestora. El ar putea exista, cunoscut fiind obiceiul ce se naste in secolul al XVIII‑lea, ca pictorul sa se elibereze de povara anonimatului impusa de mentalitatea Evului Mediu si sa se imortalizeze in fresca pe care o realizeaza - primul autoportret din istoria artei romanesti ni‑i infatiseaza pe Parvu Mutu si pe ucenicul acestuia, Radu, la biserica din Bordesti, judetul Vrancea. Parvu Mutu, pictorul de curte al lui Brancoveanu (si fost al Cantacuzinilor), e format la scoala de la Manastirea Negru‑voda. Cei doi sunt autorii frescelor de la Filipestii de Padure si Magureni, iar pictura lor pune accentul pe portrete si pe evenimentul cotidian. Cei doi sunt reprezentati intr‑o ipostaza care sa le ofere celor ce vor urma o imagine a situatiei lor in lume, dar sa le dezvaluie totodata identitatea: Parvu Mutu tine intre degetele mainii drepte penelul, iar in mana stanga vasul de culori, in vreme ce ucenicul sau, Radu, poarta o mistrie, semn al indatoririlor sale strict practice, de executant. Atitudinea acestuia e plina de deferenta, fiind reprezentat in urma maestrului sau, invesmantat intr‑o haina albastra, simpla, contrastand cu caftanul impozant, de culoare verde, al lui Parvu Mutu. Acesta poarta si un brau brodat peste tunica de culoarea trandafirului (acel ghiulghiuliu atat de iubit in epoca).
Fresca animaliera de la Biserica Mantuleasa este un bestiar complex ce reuneste o serie de animale, unele specifice Fiziologului romanesc, fantastice sau reale (diferenta dintre acestea e precara, cum stim): inorogul (cu varianta sa din Alexandrie, calul Ducipal), vulpea, maimuta, melcul, paunul, manticora, broasca testoasa, sarpele, boul, centaurul (aici, impreuna cu varianta sa feminina), ursul, pilul etc. O zeitate htoniana (Hades, poate, sau Lucifer cel aruncat din inalturi in strafundurile pamantului, mai ales ca manticora, simbol prin excelenta diabolic, se afla in imediata sa vecinatate) priveste din adancul pamantului, dintr‑un put ce da la iveala maruntaiele desertului stacojiu, taram nefast, reprezentat prin contrast cu Imparatia lui Dumnezeu, redata pe fond albastru; cele doua taramuri sunt despartite printr‑o bucla iar fundalurile se incadreaza in cromatica generala - albastru si diferite nuante de rosu. Ipoteza ca am putea vorbi despre o reprezentare a diavolului este incurajata de ideea centrala a Fiziologului, ca fiinta omeneasca trebuie sa se fereasca de diavol la fel ca animalele de vanator (frescele animaliere sunt substituite deseori cu imagini legate de practicile cinegetice, avem, astfel, ogarii ce alearga surprinsi pe turlele manastirii Horezu sau ilustrarea fabulei lui Esop, Vulturul lovit de sageata, de pe bolnita manastirii Bistrita).
Cele doua carti populare, Fiziologul si Esopia servesc indeobste drept inspiratie pictorilor romani, iar animalele par sa coincida, cel putin partial, cu cele ilustrate in pictura murala. O astfel de impresionanta reprezentare murala animaliera se poate vedea pe peretele exterior al manastirii Voronet; spre deosebire de cea de la Biserica Mantuleasa, aici regasim coordonatele unui mediu acvatic, prilej pentru pictor de a reprezenta si animale de apa.
Alegoria animaliera din pictura murala valaha are un subliniat caracter moralizator, servind de indreptar pentru bunul crestin care poate deprinde, decriptand, "talcuind" istoriile ce i se infatiseaza, un cod comportamental, o conduita crestina. De altfel, unele dintre variantele Fiziologului poarta titlul de Cuvant de intelepciune smerita. Vorbim fie despre animale obisnuite, cunoscute in spatiul geografic european, despre animale exotice (precum pilul sau maimuta - cea de la Mantuleasa seamana izbitor cu o fiinta umana, atat ca infatisare, cat si ca atitudine - privirea ii tradeaza facultatea rationala) sau despre animale fantastice - inorogul, manticora, aspida, etc. Printre zugravi vor fi circulat caiete cu modele, din care par sa se fi inspirat pentru redarea acestor animale, caci variantele romanesti ale Fiziologului nu sunt ilustrate; unele detalii sunt preluate intocmai din cartile populare (de pilda, despre pil se crede ca nu are incheieturi la picioare, din acest motiv miscandu‑se foarte greu; intr‑adevar, in reprezentarile romanesti elefantul are membrele ca niste butuci inflexibili). Diferenta real‑fabulos e precara sau, mai bine zis, se supune unei alte logici (la antici ea nu exista, avem deseori consemnari legate de existenta unor animale fabuloase, precum inorogul, iar Plinius vorbeste despre femei care au dat nastere unor fapturi monstruoase, precum centaurii sau serpii, asigurandu‑si cititorii ca el insusi, ca om de stiinta si autor al enciclopediei, a verificat adevarul supozitiilor sale). De asemenea, in mentalitatea medievala, importanta este restituirea acelui simbol inscris in lucruri de la Facere, si nu investirea cu sens, decriptarea schemelor generale in spiritul interpretarii alegorice: astfel, Fiziologul e un manual, un retetar ale carui pilde, puse cap la cap, conduc fiinta pe calea cea dreapta, catre Dumnezeu, iar reprezentarile animaliere ce insotesc Judecatile de Apoi sau Facerile trebuie descifrate, de asemenea, intr‑un anumit context. Cu siguranta ca alaturarile animalelor de pe fresca din pridvorul de la Mantuleasa converg catre un sens global, configureaza o lume diabolica, damnata, aflata in contrast cu seninatatea Imparatiei Ceresti, in mijlocul careia troneaza chipul lui Iisus.
Inorogul se afla, astfel, pe fresca de la Biserica Man­tuleasa, in lupta cu un urs: in unele variante, inscriptiile il nominalizeaza drept Ducipal, legendarul armasar al lui Alexandru Macedon; unii cercetatori au asimilat licornul din Fiziologul calului nazdravan care razbuna moartea stapanului sau, prezent in fresce.
Fragmentul din Alexandrie care surprinde uciderea nelegiuita a lui Alexandru Machedon se distinge printr‑o tensiune dramatica greu egalabila in celelalte carti cu caracter popular - totodata, caracterul moralizator lipseste, iar accentul cade pe scena grotesca, prin cruzimea neverosimila a confruntarii dintre armasarul Ducipal si ucigasul lui Alexandru:
"Si vazu Ducipal pre Alexandru murind si necheza tare, fara seama, si batu cu picioarele in pamant si se apropie de Alexandru si‑s pleca capul la Domnul sau. Si‑i mergea lacrimile din ochii lui, izvor. Si‑l luo Alexandru de coama, si‑l saruta pre obraz si‑i zise:
- O, dragul mieu Ducipal, altul ca Alexandru nu te va mai incaleca!
Iar Ducipal isi ridica capul si cauta preste domn si vazu pre Levcadus, cela ce otravise pre Alexandru. Si se repezi la el, si‑l lovi cu cornul la inima si‑l puse supt picioarele lui, si‑l calca pana il omori.
Si Ducipal nu se stiu ce sa facu."
De asemenea, lovitura aplicata de Ducipal cu "cornul la inima" aminteste de calitatea de pharmakon ale acestui artefact magic, folosit deopotriva in anihilarea otravii dar si in virtutea functiei sale thanatice.
Inorogul, in calitatea sa de simbol al mortii, este animalul psihopomp ce rataceste de‑a pururi in preajma stapanului sau fara a‑l reintalni insa (Alexandru apare mereu in reprezentari ale Parusiei, pazind poarta intunericului); inorogul si calul lui Alexandru raman totusi structuri simbolice distincte, iar cand acesta din urma apare in lupta cu ursul, animal consemnat in bestiarul diabolic, lupta lor semnifica, in cheie alegorica, confruntarea dintre viata si moarte. Intre bisericile pe ai caror pereti exteriori se afla o astfel de tema se numara si Mantuleasa, alaturi de manastirea Hurezu si alte lacasuri sfinte din Arges si Valcea.
In variantele in limba romana ale Fiziologului, inorogul e asociat staruintei in credinta si constantei - in manuscrisul lui Costea Dascalul, inorogul "iaste gadina mare si cu un corn in frunte, mare, si iaste ager si ajunge pre caprioara si o loveaste cu cornul si o impunge. Deci tot o poarta in corn 40 de dzile, pana pu­tre­deaste si cade din corn. Si pana o poarta, numai cu limba suge singele ei si scura tot lingand sangele. Aceaia ii iaste hrana foarte cu nevoie si inca dzua de 3 ori spre rasarit si sa roaga lui Dumnedzau". Iar pilda ne spune: "Asa si tu, ome, nu uita pre Dumnedzau, ce te roaga Svintiei Sale dzioa si noaptea". Variantele vorbesc, de asemenea, despre statornicia in credinta a inorogului, cel ce se hraneste numai cu sangele animalelor.
In Floarea darurilor, insa, simbolul sau capata nuanta peiorativa - aici, in capitolul 28, intitulat Viciul nesocotintei, inorogul este o gadina "ce are multa dragoste si pohta sa vadza feate. Si cand va vedea vreo fata, aciisi mearge la ea si de dragoste‑i adoarme‑n poala‑i. Si atunci vin vanatorii de‑l prind, ca aimentrea nu se poate prinde ca n‑ara avea nesocotinta. Ce s‑atunce piara pantru nesocotinta si pantru nemintea lui". Citandu‑l pe Platon si lansand o avertizare la adresa celor ce ameninta sa‑si piarda mintile in focul amorului, autorul anonim isi dubleaza chiar, pentru a conferi verosimilitate, istorisirea cu o alta pilduitoare intamplare, a carei protagonista, o fecioara, Aginta, isi pune capat zilelor nemasuportand povara morala a pacatului savarsit cu ibovnicul ei. Insusirile inorogului care plateste cu viata pentru naivitatea sa, asemenea credinciosului ce‑si slabeste vigilenta, cazand prada capcanelor si ispitelor menite sa‑l indeparteze de la calea cea dreapta, le regasim si intr‑o varianta latina a Fiziologului - aici unicornul apare drept insemn al intelepciunii si versatilitatii, caci "nici un vanator nu‑l poate prinde"; el poate fi totusi capturat din pricina nesabuitei si navalnicei sale firi, odata momit in bratele unei fecioare care sa‑l adoarma, pentru ca vanatorii sa‑l prinda in capcana. Scopul capturarii sale acum nu este uciderea, ci expunerea "in palatele regilor" spre a fi admirat. Interpretarea ia aici mai degraba forma unui comentariu alegoric decat a unei ticluiri in spiritul cartilor populare, fiecare detaliu referitor la infatisarea inorogului si la capturarea sa fiind pus in legatura cu unele atribute christice - "tot astfel si domnul nostru Iisus Christos, unicornul spiritual, pogorand in pantecele Fecioarei si luand trup din ea, prins fiind de iudei, a fost condamnat la moarte pe cruce; fapt despre care David spune: "si iubit ca fiul unicornilor"; si iarasi, in alt psalm, el insusi spune despre sine: "si se va inalta cornul meu ca al unicornului".
In unele dintre frescele exterioare reprezentand animale regasim si povestioare vizuale, fabule avand ca inspiratie Esopia, culegerea medievala de istorioare moralizatoare - printre cele mai des intalnite, fabula Vulpea si cocorul sau soarecele si broasca. Fresca de la Mantuleasa nu pare sa contina o astfel de naratiune in imagine, exceptand lupta inorogului cu ursul; animalele sunt reprezentate insa in ipostaze ce le tradeaza caracterul - maimuta e asezata picior peste picior, intr‑o atitudine zeflemitor‑suficienta, intrupare a vanitatii zadarnice, vulpea nu zace la pamant mimandu‑si propria moarte, spre a atrage pasarile naive, ca in Fiziolog, ci priveste plina de siretenie in urma, cautand din ochi o potentiala prada, iar centaurul ridica o sabie deasupra capului, ca in intentia de a‑l lovi pe sarpe. Despre atribuirea inconstienta a unor insusiri determinante animalelor si despre neconcordanta intre arhetipul imaginar si animalul real vorbeste Gilbert Durand, subliniind prioritatea imaginatiei asupra realitatii. Acesta aminteste cateva cazuri de contradictii evidente intre atributele naturale, consacrate de observatia directa, ale animalelor si coordonatele lor in imaginarul colectiv - astfel, vulpea apare mereu ca exponent al vicleniei, salamandra legata de foc si asa mai departe. Aceasta ar fi una dintre rezolvarile posibile ale dilemei legate de diferitele (uneori contradictoriile) roluri pe care le joaca animalele in bestiarii.

Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Vremea.