AVANPREMIERA / Cele doua Mantulese
Autor:
Andreea Rasuceanu
10.11.2009
Andreea Rasuceanu este doctorand
al Centrului de Excelenta in Studiul Imaginii (CESI). A absolvit
Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti si masteratul
"Teoria si practica imaginii". A publicat cronica literara si
studii de specialitate in reviste precum Convorbiri
literare, Viata Romaneasca, Observator cultural,
Idei in dialog, Timpul, Familia, Adevarul
literar si artistic etc. A semnat traducerile mai multor carti
din limba engleza si a fost redactor la Editura Humanitas. In
prezent scrie cronica de carte la revista Observator
cultural.
Cartea de fata a fost conceputa
initial ca o dubla istorie a strazii Mantuleasa: cea reala, bazata
pe studiul documentelor de arhiva, si cea fictionala, pe urmele
prozelor scurte ale lui Mircea Eliade.
Treptat, cele doua parti ale
lucrarii au castigat considerabil in dimensiune, devenind cate o
carte in sine. Volumul de fata dubleaza informatia istorica cu
elemente de atmosfera, studiul fiind unul de istorie a
mentalitatilor, de sondare a moravurilor, ce mizeaza totodata pe
amanunte de epoca, in incercarea de a recrea atmosfera de veac
XVIII.
Multa vreme, cine citea Pe
strada Mantuleasa era mirat de banalitatea strazii bucurestene
cu acelasi nume: fictiunea eliadesca parea a se fi iscat din nimic.
Andreea Rasuceanu urmarind, dimpotriva, istoria strazii in
documente, a descoperit personaje uluitor de vii, colcaind de
patimi, vise si ispite. Cartea ei rastoarna vechiul raport dintre
istorie si roman, realitate si imaginatie: prima devine mai stranie
decat a doua. Semnele destinelor, cautate de Mircea Eliade, au fost
scrise dintotdeauna in ochii si trupurile locuitorilor strazii.
Farama, unul dintre ei, a intalnit-o pe Andreea Rasuceanu intr-o
dupa amiaza pe o banca si i-a spus povestea "celor doua Mantulese",
pe care uitase s-o sopteasca lui Eliade. (Sorin
Alexandrescu)
Despre cei ce asculta pe sub
ferestrele altora si alte cateva particularitati - Biserica
Mantuleasa
Construita in prima parte a
veacului al XVIII‑lea, Biserica Mantuleasa se incadreaza intr‑o
tipologie specifica Tarii Romanesti, cu unele elemente inedite, ce
merita supuse unei analize mai detaliate. O parte din pictura
pridvorului, o reprezentare a Parusiei ce cuprinde ilustrari ale
animalelor prezente in Fiziologul sau Bestiarul
romanesc, se cere cu precadere analizata, in incercarea de a‑i
decripta semnificatiile, la fel ca si anumite modele vegetale, de
asemenea specifice stilului de pictura murala valah de secol XVIII.
Din pacate, o imagine a ctitorilor acestei biserici, fie a celor
doua cumnate, Stanca si Maria, fie a Stancai si a sotului ei,
Mantul cupetul, nu exista (cateva biserici unde se mai pot vedea
astfel de fresce sunt biserica Icoanei, Stavropoleos sau
Kretzulescu). Exista, in schimb, pe peretele interior din dreapta,
o imagine a doua femei aflate in fata unei sfinte (iarasi din
pacate, o buna bucata din pictura lipseste, neputandu‑se identifica
despre ce sfanta este vorba), care, desi nu se afla in ipostaza
gestuala obisnuita a ctitorului ce aduce o danie, ar putea fi o
imortalizare discreta a celor doua femei ctitore ale bisericii - in
epoca medievala intalnim acest obicei, ca zugravul, uneori chiar
ctitorul lacasului sa‑si imprumute chipul vreunuia din personajele
pictate in pronaos. A. Paleolog vorbeste despre faptul ca sibilele
de pe pictura exterioara a bisericilor de la Horezu,
Scornicesti‑Tatarai si Rajletu‑Govora sunt un alter‑ego al
ctitorilor lacaselor (negustori la Horezu, mosneni la celelalte
doua). Suferind aceasta deplasare semantica, imaginile se
reconfigureaza - sibilele isi pierd din hieratism si din aerul de
puritate monahala si sunt invesmantate precum jupanitele de la
oras: intr‑o combinatie de port oriental cu influente occidentale.
Sibilele‑femei de mosneni au straie populare. Aceste figuri
feminine par sa instituie un ideal de feminitate moderna
romaneasca, dar si un model social.
Intre cele doua femei
imortalizate pe peretele de la Mantuleasa pare sa existe o
diferenta de varsta, ele sunt asezate una in fata celeilalte, prima
fiind invesmantata in verde si aratand mai tanara decat cea care o
secondeaza, cu un aer protector. Indiferent daca cele doua cumnate
si‑au strecurat cu subtilitate portretele sub chipul celor doua
femei din pictura sau nu, putem lansa ipoteza ca doua negustorese
bogate, boieroaice cu mosii in apropierea Bucurestilor, ce au
hotarat a se trece amandoua pe pisania bisericii incepute de bietul
Mantu cupetul, ar fi dorit sa ramana in Istorie si astfel
intiparite intr‑o fresca ce ar fi dainuit veacuri de‑a
randul…
Biserica Mantuleasa pare sa se
inrudeasca, din punct de vedere al picturii exterioare (odinioara
toti peretii bisericii erau pictati, astazi nu se mai pastreaza
decat pictura din pridvor, si aceasta partial), cu lacase precum
Stavropoleos, Kretzulescu (din Bucuresti) sau Pietrosita
(Dambovita), Biserica Mare din Caineni (Valcea), manastirea Hurez.
Cu bisericile bucurestene, Mantuleasa are in comun elementele
vegetale, arabescuri complicate de frunze de acant stilizate, iar
cu biserica Kretzulescu o serie de animale prezente in ilustrarea
Judecatii de Apoi din pridvor. Si cu celelalte biserici amintite
exista similitudini legate de elementele decorative exterioare; o
imagine rar intalnita in pictura murala medievala o reprezinta hora
domnitelor, prezenta atat la Mantuleasa, cat si la Kretzulescu
(aici chiar de doua ori, dar detaliile sunt mai putin vizibile,
pictura fiind destul de stearsa), dar si la manastirea Hurez. Hora
in care sunt prinse domnitele este o ilustrare a Psalmului 149,
care vorbeste despre slavirea lui Dumnezeu cu "tobe si arfe".
Imaginile horelor de la Kretzulescu si Mantuleasa prezinta anumite
particularitati, legate de straiul dantuitoarelor si de
instrumentele la care canta acestea (la Mantuleasa e vorba despre
toba, harfa si un instrument de suflat, la Kretzulescu de unul cu
coarde). In hora de la Mantuleasa pictura este atent elaborata,
sunt vizibile detalii precum sirurile de margaritar de la gatul
dansatoarelor, cerceii si impletitura complicata a parului,
cingatorile brodate cu modele diverse si nasturii pretiosi.
Vesmintele sunt cele din matase vargata, specifice epocii. De
asemenea, unul dintre muzicanti, cel cu harfa, are in picioare o
pereche de iminei, din cei cu varful intors, si poarta un caftan
lung, stacojiu, cu ample falduri. Fresca de la Kretzulescu este
aproape stearsa, cu greu mai putandu‑se distinge siluetele
domnitelor prinse in hora.
Cromatica motivelor vegetale
prezente la Biserica Mantuleasa este una calda, predominand rosul
si albastrul. Vrejuri de acanta, cu frunze mari, ondulate,
impodobesc braurile decorative, aflate inca la mare pret in epoca,
dupa jumatatea veacului elementele decorative cazand in subsidiar.
Desi ne aflam intr‑un moment din istoria artei in care notiunea de
"frumos" nu a intrat inca in constientul artistului, totusi o
anumita grija pentru aspectul estetic al picturii exista -
imaginile sunt povesti ce se infatiseaza judecatii privirii, asa
incat, ca si in cazul discursului narativ, limbajul lor trebuie sa
fie unul atragator. Aspectul estetic e dublat de cel al
semnificatiei, caci fiecare element prezent intr‑un complex de
imagini are o coerenta anume, atat proprie, cat si contextuala.
Decoratiunile de sorginte vegetala vin sa sustina simbolic
ansamblurile de sens, la fel cum rama poate continua tabloul, fie
ca este vorba de brauri de piatra sculptata sau de motive florale
pictate. A. Paleolog identifica drept sursa de inspiratie pentru o
intreaga familie de lacasuri de cult bucurestene (dar si din alte
zone ale tarii Romanesti) biserica Stavropoleos, din 1724, ctitoria
epirotului Ioanichie, unde elementul vegetal se afla intr‑o
perfecta continuare a portretelor de sfinti si a scenelor biblice.
De asemenea, biserica de la Pietrosita, Dambovita (motivul vegetal
de la Mantuleasa este intocmai cu cel de aici) conserva cel mai
bine stilul de la Stavropoleos, iar daca privim peretii exteriori
(a caror pictura s‑a pastrat in mod miraculos), ne putem imagina
cum trebuie sa fi aratat exteriorul de la Biserica Mantuleasa. Pe
stalpii pridvorului regasim la ctitoria Mantilor vrejuri de vita de
vie pe care odihnesc corbi negri; vita de vie, insemn al invierii,
e dublata de simbolul sufletelor de calugari (ipoteza ca biserica
sa fi fost chiar metocul manastirii Caldarusani revine, vezi mai
sus; stim, de asemenea, ca in curtea Bisericii Mantuleasa s‑au
aflat patru chilii calugaresti).
Biserica Mantuleasa este pictata
in zorii veacului al XVIII‑lea de catre zugravii Iane si Bratu, cel
din urma fiind poate ucenicul, dar fresca avariata nu ne‑a permis
sa deslusim un eventual portret al acestora. El ar putea exista,
cunoscut fiind obiceiul ce se naste in secolul al XVIII‑lea, ca
pictorul sa se elibereze de povara anonimatului impusa de
mentalitatea Evului Mediu si sa se imortalizeze in fresca pe care o
realizeaza - primul autoportret din istoria artei romanesti ni‑i
infatiseaza pe Parvu Mutu si pe ucenicul acestuia, Radu, la
biserica din Bordesti, judetul Vrancea. Parvu Mutu, pictorul de
curte al lui Brancoveanu (si fost al Cantacuzinilor), e format la
scoala de la Manastirea Negru‑voda. Cei doi sunt autorii frescelor
de la Filipestii de Padure si Magureni, iar pictura lor pune
accentul pe portrete si pe evenimentul cotidian. Cei doi sunt
reprezentati intr‑o ipostaza care sa le ofere celor ce vor urma o
imagine a situatiei lor in lume, dar sa le dezvaluie totodata
identitatea: Parvu Mutu tine intre degetele mainii drepte penelul,
iar in mana stanga vasul de culori, in vreme ce ucenicul sau, Radu,
poarta o mistrie, semn al indatoririlor sale strict practice, de
executant. Atitudinea acestuia e plina de deferenta, fiind
reprezentat in urma maestrului sau, invesmantat intr‑o haina
albastra, simpla, contrastand cu caftanul impozant, de culoare
verde, al lui Parvu Mutu. Acesta poarta si un brau brodat peste
tunica de culoarea trandafirului (acel ghiulghiuliu atat de iubit
in epoca).
Fresca animaliera de la Biserica
Mantuleasa este un bestiar complex ce reuneste o serie de animale,
unele specifice Fiziologului romanesc, fantastice sau reale
(diferenta dintre acestea e precara, cum stim): inorogul (cu
varianta sa din Alexandrie, calul Ducipal), vulpea, maimuta,
melcul, paunul, manticora, broasca testoasa, sarpele, boul,
centaurul (aici, impreuna cu varianta sa feminina), ursul, pilul
etc. O zeitate htoniana (Hades, poate, sau Lucifer cel aruncat din
inalturi in strafundurile pamantului, mai ales ca manticora, simbol
prin excelenta diabolic, se afla in imediata sa vecinatate)
priveste din adancul pamantului, dintr‑un put ce da la iveala
maruntaiele desertului stacojiu, taram nefast, reprezentat prin
contrast cu Imparatia lui Dumnezeu, redata pe fond albastru; cele
doua taramuri sunt despartite printr‑o bucla iar fundalurile se
incadreaza in cromatica generala - albastru si diferite nuante de
rosu. Ipoteza ca am putea vorbi despre o reprezentare a diavolului
este incurajata de ideea centrala a Fiziologului, ca fiinta
omeneasca trebuie sa se fereasca de diavol la fel ca animalele de
vanator (frescele animaliere sunt substituite deseori cu imagini
legate de practicile cinegetice, avem, astfel, ogarii ce alearga
surprinsi pe turlele manastirii Horezu sau ilustrarea fabulei lui
Esop, Vulturul lovit de sageata, de pe bolnita manastirii
Bistrita).
Cele doua carti populare,
Fiziologul si Esopia servesc indeobste drept
inspiratie pictorilor romani, iar animalele par sa coincida, cel
putin partial, cu cele ilustrate in pictura murala. O astfel de
impresionanta reprezentare murala animaliera se poate vedea pe
peretele exterior al manastirii Voronet; spre deosebire de cea de
la Biserica Mantuleasa, aici regasim coordonatele unui mediu
acvatic, prilej pentru pictor de a reprezenta si animale de
apa.
Alegoria animaliera din pictura
murala valaha are un subliniat caracter moralizator, servind de
indreptar pentru bunul crestin care poate deprinde, decriptand,
"talcuind" istoriile ce i se infatiseaza, un cod comportamental, o
conduita crestina. De altfel, unele dintre variantele
Fiziologului poarta titlul de Cuvant de intelepciune
smerita. Vorbim fie despre animale obisnuite, cunoscute in
spatiul geografic european, despre animale exotice (precum pilul
sau maimuta - cea de la Mantuleasa seamana izbitor cu o fiinta
umana, atat ca infatisare, cat si ca atitudine - privirea ii
tradeaza facultatea rationala) sau despre animale fantastice -
inorogul, manticora, aspida, etc. Printre zugravi vor fi circulat
caiete cu modele, din care par sa se fi inspirat pentru redarea
acestor animale, caci variantele romanesti ale Fiziologului nu sunt
ilustrate; unele detalii sunt preluate intocmai din cartile
populare (de pilda, despre pil se crede ca nu are incheieturi la
picioare, din acest motiv miscandu‑se foarte greu; intr‑adevar, in
reprezentarile romanesti elefantul are membrele ca niste butuci
inflexibili). Diferenta real‑fabulos e precara sau, mai bine zis,
se supune unei alte logici (la antici ea nu exista, avem deseori
consemnari legate de existenta unor animale fabuloase, precum
inorogul, iar Plinius vorbeste despre femei care au dat nastere
unor fapturi monstruoase, precum centaurii sau serpii,
asigurandu‑si cititorii ca el insusi, ca om de stiinta si autor al
enciclopediei, a verificat adevarul supozitiilor sale). De
asemenea, in mentalitatea medievala, importanta este restituirea
acelui simbol inscris in lucruri de la Facere, si nu investirea cu
sens, decriptarea schemelor generale in spiritul interpretarii
alegorice: astfel, Fiziologul e un manual, un retetar ale
carui pilde, puse cap la cap, conduc fiinta pe calea cea dreapta,
catre Dumnezeu, iar reprezentarile animaliere ce insotesc
Judecatile de Apoi sau Facerile trebuie descifrate, de asemenea,
intr‑un anumit context. Cu siguranta ca alaturarile animalelor de
pe fresca din pridvorul de la Mantuleasa converg catre un sens
global, configureaza o lume diabolica, damnata, aflata in contrast
cu seninatatea Imparatiei Ceresti, in mijlocul careia troneaza
chipul lui Iisus.
Inorogul se afla, astfel, pe
fresca de la Biserica Mantuleasa, in lupta cu un urs: in unele
variante, inscriptiile il nominalizeaza drept Ducipal, legendarul
armasar al lui Alexandru Macedon; unii cercetatori au asimilat
licornul din Fiziologul calului nazdravan care razbuna
moartea stapanului sau, prezent in fresce.
Fragmentul din Alexandrie care
surprinde uciderea nelegiuita a lui Alexandru Machedon se distinge
printr‑o tensiune dramatica greu egalabila in celelalte carti cu
caracter popular - totodata, caracterul moralizator lipseste, iar
accentul cade pe scena grotesca, prin cruzimea neverosimila a
confruntarii dintre armasarul Ducipal si ucigasul lui
Alexandru:
"Si vazu Ducipal pre Alexandru
murind si necheza tare, fara seama, si batu cu picioarele in pamant
si se apropie de Alexandru si‑s pleca capul la Domnul sau. Si‑i
mergea lacrimile din ochii lui, izvor. Si‑l luo Alexandru de coama,
si‑l saruta pre obraz si‑i zise:
- O, dragul mieu Ducipal, altul
ca Alexandru nu te va mai incaleca!
Iar Ducipal isi ridica capul si
cauta preste domn si vazu pre Levcadus, cela ce otravise pre
Alexandru. Si se repezi la el, si‑l lovi cu cornul la inima si‑l
puse supt picioarele lui, si‑l calca pana il omori.
Si Ducipal nu se stiu ce sa
facu."
De asemenea, lovitura aplicata
de Ducipal cu "cornul la inima" aminteste de calitatea de
pharmakon ale acestui artefact magic, folosit deopotriva in
anihilarea otravii dar si in virtutea functiei sale
thanatice.
Inorogul, in calitatea sa de
simbol al mortii, este animalul psihopomp ce rataceste de‑a pururi
in preajma stapanului sau fara a‑l reintalni insa (Alexandru apare
mereu in reprezentari ale Parusiei, pazind poarta intunericului);
inorogul si calul lui Alexandru raman totusi structuri simbolice
distincte, iar cand acesta din urma apare in lupta cu ursul, animal
consemnat in bestiarul diabolic, lupta lor semnifica, in cheie
alegorica, confruntarea dintre viata si moarte. Intre bisericile pe
ai caror pereti exteriori se afla o astfel de tema se numara si
Mantuleasa, alaturi de manastirea Hurezu si alte lacasuri sfinte
din Arges si Valcea.
In variantele in limba romana
ale Fiziologului, inorogul e asociat staruintei in credinta
si constantei - in manuscrisul lui Costea Dascalul, inorogul "iaste
gadina mare si cu un corn in frunte, mare, si iaste ager si ajunge
pre caprioara si o loveaste cu cornul si o impunge. Deci tot o
poarta in corn 40 de dzile, pana putredeaste si cade din corn. Si
pana o poarta, numai cu limba suge singele ei si scura tot lingand
sangele. Aceaia ii iaste hrana foarte cu nevoie si inca dzua de 3
ori spre rasarit si sa roaga lui Dumnedzau". Iar pilda ne spune:
"Asa si tu, ome, nu uita pre Dumnedzau, ce te roaga Svintiei Sale
dzioa si noaptea". Variantele vorbesc, de asemenea, despre
statornicia in credinta a inorogului, cel ce se hraneste numai cu
sangele animalelor.
In Floarea darurilor,
insa, simbolul sau capata nuanta peiorativa - aici, in capitolul
28, intitulat Viciul nesocotintei, inorogul este o gadina
"ce are multa dragoste si pohta sa vadza feate. Si cand va vedea
vreo fata, aciisi mearge la ea si de dragoste‑i adoarme‑n poala‑i.
Si atunci vin vanatorii de‑l prind, ca aimentrea nu se poate prinde
ca n‑ara avea nesocotinta. Ce s‑atunce piara pantru nesocotinta si
pantru nemintea lui". Citandu‑l pe Platon si lansand o avertizare
la adresa celor ce ameninta sa‑si piarda mintile in focul amorului,
autorul anonim isi dubleaza chiar, pentru a conferi verosimilitate,
istorisirea cu o alta pilduitoare intamplare, a carei protagonista,
o fecioara, Aginta, isi pune capat zilelor nemasuportand povara
morala a pacatului savarsit cu ibovnicul ei. Insusirile inorogului
care plateste cu viata pentru naivitatea sa, asemenea
credinciosului ce‑si slabeste vigilenta, cazand prada capcanelor si
ispitelor menite sa‑l indeparteze de la calea cea dreapta, le
regasim si intr‑o varianta latina a Fiziologului - aici
unicornul apare drept insemn al intelepciunii si versatilitatii,
caci "nici un vanator nu‑l poate prinde"; el poate fi totusi
capturat din pricina nesabuitei si navalnicei sale firi, odata
momit in bratele unei fecioare care sa‑l adoarma, pentru ca
vanatorii sa‑l prinda in capcana. Scopul capturarii sale acum nu
este uciderea, ci expunerea "in palatele regilor" spre a fi
admirat. Interpretarea ia aici mai degraba forma unui comentariu
alegoric decat a unei ticluiri in spiritul cartilor populare,
fiecare detaliu referitor la infatisarea inorogului si la
capturarea sa fiind pus in legatura cu unele atribute christice -
"tot astfel si domnul nostru Iisus Christos, unicornul spiritual,
pogorand in pantecele Fecioarei si luand trup din ea, prins fiind
de iudei, a fost condamnat la moarte pe cruce; fapt despre care
David spune: "si iubit ca fiul unicornilor"; si iarasi, in alt
psalm, el insusi spune despre sine: "si se va inalta cornul meu ca
al unicornului".
In unele dintre frescele
exterioare reprezentand animale regasim si povestioare vizuale,
fabule avand ca inspiratie Esopia, culegerea medievala de
istorioare moralizatoare - printre cele mai des intalnite, fabula
Vulpea si cocorul sau soarecele si broasca. Fresca de
la Mantuleasa nu pare sa contina o astfel de naratiune in imagine,
exceptand lupta inorogului cu ursul; animalele sunt reprezentate
insa in ipostaze ce le tradeaza caracterul - maimuta e asezata
picior peste picior, intr‑o atitudine zeflemitor‑suficienta,
intrupare a vanitatii zadarnice, vulpea nu zace la pamant
mimandu‑si propria moarte, spre a atrage pasarile naive, ca in
Fiziolog, ci priveste plina de siretenie in urma, cautand
din ochi o potentiala prada, iar centaurul ridica o sabie deasupra
capului, ca in intentia de a‑l lovi pe sarpe. Despre atribuirea
inconstienta a unor insusiri determinante animalelor si despre
neconcordanta intre arhetipul imaginar si animalul real vorbeste
Gilbert Durand, subliniind prioritatea imaginatiei asupra
realitatii. Acesta aminteste cateva cazuri de contradictii evidente
intre atributele naturale, consacrate de observatia directa, ale
animalelor si coordonatele lor in imaginarul colectiv - astfel,
vulpea apare mereu ca exponent al vicleniei, salamandra legata de
foc si asa mai departe. Aceasta ar fi una dintre rezolvarile
posibile ale dilemei legate de diferitele (uneori contradictoriile)
roluri pe care le joaca animalele in bestiarii.
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Vremea.