SIMEZE/ Cronica anonimilor cu identitate certa

Câteodata, când agerimea vietii ne cade intr-un pes, când vine buclucul de nimeni nu mai câstiga nimic, fiecare pierzând gospodareste in dauna celorlalti si când rasuflam din greu la urcusul ultimei nadejdi, cum ca, pe latineste vorbind, "est modus in rebus", ei bine, taman atunci, de unde-de neunde, gasim resurse si punem mâna de mâna sa stabilim fara nicio ezitare ca sigur cea mai logica si mai corecta cauza a unui efect (mai ales unul a carui noima se zamisleste in ceata!) este intâmplarea. Prin urmare, asa cum sade bine unui popor ca al nostru, aflat intr-o vesnica hârjoana cu absolutul, deci, stând noi comod in hamacul metafizic al niciunei raspunderi, apoi sa stiti, boieri dumneavoastra, ca lesnicios tare ne-a fost noua sa punem in spinarea hazardului resturile a ceea ce ramâne pe margini din necuprinsul mintii noastre!

Exista, totusi, si exceptii; mai ales in rândul oamenilor frumosi sufleteste, fiindca aceia, cu precadere, se aduna laolalta fara sa fie impinsi de la spate de nimereala. Este cazul a cinci artisti plastici, reuniti acum mai bine de un deceniu intr-un grup si ale caror discretie si cumpatare i-au indemnat sa lase in aer orice incercare de a-l denumi in vreun fel. De aceea, el se "numeste", simplu, Grupul fara nume*. De-o anonimitate exagerata.

Floarea Peia, Nicolae Badiu, Marian Dobre, Cristian Ditoiu si Valeriu Paladi erau acum 11 ani (sa nu se supere!) mai tineri cu exact tot atâta timp cât s-a scurs. Pare banal, dar nu e asa. Caci semnele maturitatii lor erau vizibile inca de atunci. S-au strâns fara platforma-program, fara apel catre..., ci doar pe masura nevazuta a unei sfieli nedeclarate, a afinitatilor comune si aspiratiilor poate marturisite, poate nu, dar, in orice caz, simtite. Numai asa a fost posibila obtinerea acestei omogenuitati - omogenitate plus ingenuitate! - surprinzatoare pe aceste vremuri, in care egoul artistic, in general, se gonfleaza mai dihai ca un zeppelin. S-ar zice ca nu-s cele mai potrivite timpuri pentru adunare. Si totusi, cei numiti de catre mass-media, la inceput, dintr-o eroare, Grupul "Punct" au demontat prin perseverenta lor (ca sa nu-i zicem de-a dreptul incapatânare!) toate mecanismele prejudecatii ca numai singur se poate reusi...impreuna! Neindoios, pomana exceptiei lor, darul artistic al lui Dumnezeu cu care ei se infatiseaza in lume nu vine din exclusiv statutul grupului. Artistii - de altfel, fiecare dintre ei fiind o personalitate foarte expresiva - doar pun la mijlocul mesei (pardon, al masei!) critice convingerile, gândurile, credintele si ethosul personal. Iar, daca toate acestea la un loc se asimileaza mai bine decât individual, creând vârful de extensie a regulii, asta ramâne la latitudinea timpului. Din summa sa faca summum. Deocamdata, insa nu stim daca va fi asa sau va fi altminteri.

Reuniunile publice de pâna acum ale grupului - expozitiile "Gradinarul" (Curtea Veche, 2006), "Un timp pentru toate" (Apollo, acelasi an), "Numarul de aur" (Caminul Artei, 2007) - n-au stat degeaba, ci au fost tot atâtea prilejuri de a gravita impreuna in jurul unei teme comune, spre dezbatere unica, dar - scuzati alunecarea in antinomie! - cu mijloace proprii, personale. De aici, din acest val oximoronios (de altfel, artistii insisi au un aer foarte serios si grav!), vine si valoarea unei autentice unitas multiplex, indusa unui grup despre care se poate spune orice, numai ca este alcatuit din anonimi, nu!

Pretextul celei mai recente intâlniri a grupului este de asta data "interferenta". Secanta cu prerogative poate chiar usor sintetice. Conexiunile vizibile. Punctele comune. Incrucisarile nedeclarate. Combinarile nevanitoase. Aceste abilitati apartin in primul rând luminii. Dar ele sunt si ale fiecarui artist in parte, de a descoperi in felul lui cum cade lumina pe brâul lumii. Si cade in frumoase potriveli!

Lumina agatatoare pe care o descopera Floarea Peia, lumina alunecos-ofidiana care se acroseaza de o bolta de vita sau de o rezervatie de nalbe, care se infasoara perfid in jurul unei scari cu trandafiri sau al unei terase cu vita de vie, ori se tolaneste pe un colt de peisaj de la Brebu. Lumina energica, nervoasa, ce-i umple ochii lui Nicolae Badiu, atât de compacta, incât poate fi desfacuta in fâsii fibroase, fiindca ea se ascunde in spatele gardurilor fixate intr-o cromatica viguroasa (desi sunt construite dintr-un vegetal presupus mort, gardurile lui Badiu sunt imaginea unor organisme incurajator de vii, de aceea, este mai mult ca sigur ca el nu face disectii, ci vivisectii... pe lemn deschis!). Apoi, lumina alba, transparenta, a lui Cristian Ditoiu, o lumina celesta, nelumeasca, ce poleieste incet (cu migala cu care iconarul zamisleste sau curata de fumul vremii pagâne o icoana!) universul artistului. Adica toate gradinile din lume, toate terasele cu flori posibile, curtea mânastirii de la Pasarea, centimetru cu centimetru, ori casele din Venetia ce stau aliniate, la rând, ca sa se inece. Cumintenia sufletului si curatenia privirii, cu care Ditoiu se asaza in fata pânzei, pur si simplu o sacralizeaza. Dupa aceea, lumina slaba a lui Marian Dobre, o lumina de sanatoriu, diluata, anemica, stinsa, coscovita, de un cenusiu albicios, ruinant de-a dreptul, inchide ca intr-un clopot de sticla impura o lume fara puteri, devitalizata, speriata de propriul ei chip zarit intâmplator in oglinda ochilor artistului. Dar, sub aparenta decrepitudinii si a declinului, se ascund frumusetile abia decelate ale unor crini al caror parfum greu parca il simti in nari, fiorul unei gradini etajate pe rafturi, pusa la adapost de iarna ori bizareriile mofturoase ale unui copac trasnit (la figurat!). Si, in fine, o alta lumina, cea pe care o simte Valeriu Paladi, o lumina difuza, totusi curata, acvaficata, care face ca toate contururile obiectelor sa tremure si sa faca din tinutul Comanei (artistul nu iese din cuvântul acestui neobosit Centru magic!) o forma de evanescenta a unei lumi care se intoarce, atât de curios, mereu si mereu, inspre sine.

Toate aceste lumini interfereaza si apoi se impletesc in fuioare de liniste adânca. O liniste de referinta ce trebuie gustata cu aceeasi bucurie cu care, uneori chiar trebuie!, ne dam jos din hârzobul indolentei si ne imprilejim inversunati in contra intâmplarii.

SEBASTIAN AMZA este pseudonimul de cronicar de arta al lui Florin Toma, scriitor si jurnalist. Acesta este autor, printre altele, al volumelor "Peisaj cu fluturi noaptea" - nuvele (1986), "Mostenirea Familiei Bildungsroman" - roman (2005), "Trei nuvele sexemplare" (in curs de aparitie), al editiei "Petru Comarnescu - KALOKAGATHON" (ingrijita impreuna cu acad. Dan Grigorescu) (1986), al câtorva carti de interviuri, precum si colaborator al unor publicatii din tara si strainatate.